Periodicul „The World Weekly" din 29 noiembrie 2012 se opreşte asupra „stării naţiunilor (the state of nations)" amintind câteva exemple de mişcări naţionale actuale care aspiră la desprinderea din statele existente: Catalonia, Scoţia, Quebec şi altele.

Acestea se adaugă la demantelarea URSS, a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei şi formarea de state naţionale. Pe de alte parte, Europa ultimelor decenii - remarcă autorii prezenţi în publicaţia amintită - a deschis frontierele şi a format politici comunitare care nu erau posibile în vechiul cadru al statului-naţiune. Peste aceasta, însă, însăşi „criza financiară şi măsurile de austeritate pe care aceasta le-a adus, au generat o erupţie de naţionalism, populism şi extremism de dreapta de-a lungul Europei, de la naţionaliştii True Finns, în Finlanda, la euroscepticul UK Independence Party şi la mişcarea neo-nazistă Golden Dawn, din Grecia. De asemenea, criza a revigorat sentimentul naţionalist printre grupurile minoritare, care pot blama centrul pentru tulburările de la periferie" (p. 26). Se poate vorbi de „identităţi emergente (evolving) " ale secolului XXI şi, mai ales, de împrejurarea că „idei vechi şi noi despre statul-naţiune conduc schimbarea politică, dând o nouă formă felului în care societăţi distincte interacţionează una cu alta şi cu restul lumii" (p.26).

În mod evident, ne aflăm astăzi într-o situaţie complicată, în care tendinţele sunt contradictorii. Pe de o parte, unele probleme ale prevenirii şi evitării crizelor şi ale creşterii economice şi dezvoltării se rezolvă mai bine în cadre transnaţionale. Pe de altă parte, crizele însele erodează aceste cadre şi trimit înapoi la reasumarea statului-naţiune. Faptele existente ne împing în ambele direcţii ¯ şi cea a statului transnaţional şi cea a statului naţional. Ele oferă argumente factuale pentru ambele soluţii, încât cine rămâne la descrierea a c