Nu ştiu cîte şi ce fel de reacţii a primit Radu Paraschivescu după apariţia Ghidului nesimţitului, eu însă sunt pregătit pentru cîteva. În definitiv, nu poţi să numeşti o bună parte a omenirii „ipocrit” şi să mai şi speri că n-o să ţi se întîmple nimic.
Cu toate că am scris (şi cred sincer, mai mult, ştiu) că de multe ori chiar eu am fost şi sunt ipocrit, asta desigur nu va consola pe nimeni. Nemaivorbind de paradoxul oricărui ghid de acest fel: aşa cum scrie marele istoric literar Antal Szerb despre Cartea snobilor de Thackeray, trebuie să-l privim cu suspiciune pe cel care ştie prea multe despre un fenomen – Thackeray, spune el, musai să fi fost snob el însuşi.
Dar există şi un paradox al scrisului. Cel care scrie se priveşte şi pe sine, se prezintă fără prea multe menajamente. Undeva printre portrete, la părintele şi/sau la vecinul ipocrit mă găsiţi şi pe mine – în definitiv, nu s-a inventat încă vaccinul contra ipocriziei.
Oricum ar fi, m-am distrat copios. Mi-a venit ideea citindu-l pe Paraschivescu şi am fost instantaneu vrăjit de cartea sa. Săptămîni la rînd am scris aceste portrete, mi-au mişunat în cap tipurile ipocriziei, oameni pe care i-am cunoscut sau îi mai cunosc încă, personaje printre care m-am privit şi pe mine. A fost o aventură pe cinste, la capătul căreia am început să-mi caut editură şi n-o să pot să-i mulţumesc niciodată lui Ovidiu Şimonca că m-a ajutat din toată inima în această încercare.
Asta s-a întîmplat acum patru ani. Editurile m-au refuzat pe rînd. Am şi crezut (cineva din mine a crezut) că n-o să apară vreodată, cînd din senin am primit un răspuns afirmativ de la Cartea Românească. Îi mulţumesc Dnei Mădălina Ghiu, redactorul cărţii, pentru tot ce a făcut.
Ce reprezintă volumul ăsta pentru mine? Ceva extraordinar: prima mea apariţie ”cu acte în regulă” în cultura română. Am scris nenumărate articole şi post
