Pe cît de previzibile sînt ofurile scriitorilor nemulțumiți de un verdict al criticilor, pe atît de hazoase sînt ironiile editorilor ale căror produse (cărțile) nu mi-au suscitat entuziasmul.

Un mare editor ca Silviu Lupescu a pus în circulație, în legătură cu Ștefan Agopian și cu subsemnatul, butada următoare. Cînd Agopian „rade“ o carte, cartea respectivă se vinde fantastic; iar cînd eu laud una, va fi cu siguranță jale la departamentul de vînzări… În ce mă privește, există totuși și excepții de la această regulă (verificabilă, într-adevăr, statistic). Bunăoară, mi-a plăcut Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu; și romanul lui Lungu a devenit un bestseller, ba chiar va fi și ecranizat. Mi-a plăcut „trilogia orientală“ a Danielei Zeca; și, iată, două dintre piesele ei au fost reeditate în colecția „Top 10 +“ a Editurii Polirom. Cea mai recentă reeditare, Demonii vîntului.

De ce plac cărțile Danielei Zeca publicului? Sînt trei elemente care explică acest succes.

În primul rînd, e vorba de documentare. Autoarea și-a luat niște subiecte exotice, dar pe care le-a urmărit nu „exotic“, prin search pe Google și explorări curajoase pe Wikipedia, ci pe teren. Un scriitor român care se aventurează să meargă în Iran și să scrie apoi un roman (Omar cel orb) e ceva destul de neobișnuit. Publicul admiră acest curaj și e încîntat să trăiască Iranul prin procură.

În al doilea rînd, este miza pe întîlnirea și ciocnirea mentalităților. Daniela Zeca folosește și modul românesc (est-european), ca peliculă de contrast pentru alteritate. Nu se scufundă în Orientul explorat, ci îl confruntă mereu cu sistemul de reprezentări românești și europene. În felul acesta, cititorul e purtat în lectură nu numai de interesul pentru ceea ce nu cunoaște, ci și de curiozitatea întîlnirii între o mentalitate pe care o recunoaște, căreia îi aparține, și una pe care vrea s-o de