„Fericirea e pe pajişte. Fugi repede, fugi repede. Fericirea e pe pajişte. Fugi repede. O să plece”, scria poetul Paul Fort. Jean Pollart, un cetăţean belgian de 76 de ani, a găsit-o pe o pajişte de lângă satul Eremieni, la vreo 30 de kilometri la nord-est de Târgu-Mureş, lângă Margareta, o profesoară de franceză pensionară, de 64 de ani.
Nici unul, nici altul nu au intenţia să o lase să plece. O poveste frumoasă care arată că dragostea nu are vârstă. În România ca şi în restul lumii.
La finele anilor ’90, Jean, aproape sexagenar, a fost scos la pensie fără menajamente, de firma sa care se privatiza, Regia belgiană de telegrafie şi telefonie, unde era electromecanic model, fidel companiei timp de 40 de ani.
Divorţat, cu trei copii deja adulţi, deci liber ca pasărea cerului, pensionarul a luat calea României, ca s-o întâlnească pe Margitka, o unguroaică din Adriana Mare. A întâlnit-o în timp ce acompania un grup de cercetaşi din comuna sa, Moucron, din Belgia, veniţi să ajute la zugrăvirea casei de cultură din satul românesc. El avea atunci 58 de ani.
Jean nu vorbea un cuvânt ungureşte, iar Margitka niciun cuvânt franţuzeşte. Ce conta… privirile spuneau totul. Scriind fonetic pe hârtie cuvintele lui Jean, dupa şase luni, Margitka înţelegea tot. S-au căsătorit în anul 2000.
Cu această ocazie, Jean „se însura” şi cu noul său sat, aducând din voiajele sale în Belgia tot ce i se cerea: tractoraş, utilaje, porţi culisante, recuperând ce putea din târguri de vechituri, transportându-le pe toate în camioneta sa. Belgianul a devenit repede popular în regiune.
„Nu mă scuturaţi, sunt un copac plin de lacrimi”
Din nefericire, o boala degenerativă a lovit-o pe Margitka. Această lovitură a sorţii nu făcu decât sa crească dragostea lui Jean, iar vecinii se înduioşau văzând cum îşi transporta soţia în braţe peste tot, mulţi ani, ca ea să nu
