În materie de poezie spirituală, ştim mai curând ceva despre Imnurile homerice sau po­etica franciscană şi mai nimic despre imno­gra­fia Răsăritului creştin, practicată, păstrată, dar şi întrucâtva „închisă“ în sfera eclezială.

E întrucâtva curios. Când vorbim despre Paşte, vorbim despre o sărbătoare foarte larg îm­păr­tăşită, despre un fenomen de societate, că­ruia totuşi îi cunoaştem prea puţin demersul central. Pentru foarte mulţi dintre noi, Paştele înseamnă festinul cu ouă roşii, miel şi co­zo­nac, după acea jumătate de ceas când, la miezul nopţii, cu lumânări aprinse, vom cânta Hristos a înviat! în faţa unei biserici. Precedat de oarecare pregătiri. Cu săptămâni înainte, magazinele afişează tot soiul de produse „de post“, unele dovedind o ingeniozitate neli­niş­titoare (am văzut anunţaţi chiar „crenvurşti de post“). Televiziunile aduc specialişti să vor­bească despre obiceiurile populare ale Paş­ti­lor, fac reportaje despre preţul mielului, des­pre întoarcerea românilor din străinătate pen­tru sărbătoare. Ni se vorbeşte pe alocuri des­pre pregătirea morală pe care o cere ea. Su­per­marketurile ne adresează urări pascale, anun­ţă scăderi de preţuri şi consum crescut. Târgurile revarsă mormane de ouă în­con­de­iate, cozonac şi pască. Toate acestea sunt fi­reşti. Fac parte din „recuzita“ sărbătorii.

Curios e că, în afară de cei care merg regulat la biserică, nu avem habar de metoda li­tur­gică care actualizează sensul Paştelui, care te susţine în asimilarea lui. E vorba despre o im­nografie foarte veche, savant elaborată, ex­trem de rafinată poetic şi spiritual. Cuprinsă în cartea Triodului, ea parcurge efectiv dru­mul sărbătorii, de-a lungul postului şi al Săp­tămânii Mari până în momentul Învierii. In­tonate în biserici, cântările ei constituie o den­să meditaţie teologică asupra traseului lui Hris­tos. E o meditaţie „pusă în act“, care îl cu­p