De cîte ori nu vi s-a întîmplat să vă întrebați, privind la cîte un obiect banal din viața de zi cu zi, „Cum naiba funcționează drăcovenia asta?“? Nu? Niciodată? Nu-i nimic, las’ că mă întreb eu în locul vostru, caut răspunsurile și vi le aduc pe tavă. Pînă la urmă, ne înconjoară atît de multă tehnologie avansată, încît, departe de a părea magie pură, cum spunea Arthur Clarke, deja e invizibilă.
Ei bine, pînă aici! E cazul să mai și înțelegem cum funcționează minunile care ne fac existența cotidiană mai simplă. Nu de alta, dar măcar să știm cum să le oprim cînd ajung să ne calce pe nervi. Și pentru că am vorbit acum ceva timp despre cristale, și cum dăm de ele peste tot, din bucătărie pînă-n baie, o să începem cu ele.
Iar cînd vorbim de cristale, nu ne referim la Swarovski, deși sînt și astea peste tot, ci la cuarț. Care nu e altceva decît nisip, pre numele lui științific dioxid de siliciu. Iar motivul pentru care cristalele de cuarț sînt atît de ubicui e simplu și se cheamă piezoelectricitate. Repede, ca să nu intrați în panică la un cuvînt atît de ciudat, vin și vă explic că piezoelectricitatea este proprietatea cristalelor de a genera o tensiune electrică atunci cînd sînt strînse, presate sau turtite. Echivalent, dacă le punem la curent se vor strîmba/presa/turti. Efectul piezoelectric a fost decoperit de soțul și cumnatul Mariei Curie în 1880, dar primul ceas cu cuarț a fost făcut în 1928. Iar prin anii ’60, ceasurile cu cuarț au ajuns să le înlocuiască pe cele mecanice, fiind muuult mai precise și muuult mai ieftine.
De fapt, ceasurile cu cuarț combină două proprietăți ale cristalului, piezoelectricitatea și capacitatea de a intra în rezonanță și de a rămîne așa multă vreme. Mecanismul e următorul: un curent inițial pune cristalul în vibrație, el începe să rezoneze și, vibrînd ușor, generează un curent. Curentul e preluat de un circuit os
