Amurgul despoţilor vine întotdeauna prea târziu, indiferent de tipul ideologiei şi regimului, de continent sau de epocă.

Sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai delimitează o perioadă încărcată de semnificaţii politice, şi nu doar pentru că 1 Mai s-a transformat de multă vreme dintr-o sărbătoare a mişcării de stânga într-una a întregii societăţi. În interval de câteva zile, în 1945, şi-au găsit moartea mulţi dintre cei vinovaţi de izbucnirea şi de crimele săvârşite pe durata celui de-al doilea război mondial. Justiţie sumară urmată de execuţie, în cazul italian; sinucidere în cel german, în condiţiile în care regimul avea să reziste, nominal, încă vreo câteva zile.

Nu voi aborda aici tema distincţiilor care trebuie sau nu făcute între cele două regimuri, între ideologiile care i-au animat sau între Mussolini şi Hitler, ca patroni ai celor două guvernări despotice. Mi se pare important că în Europa şi în lume se discută despre crimele din acei ani, că istoricii şi alţi specialişti au (sper şi cred) suficientă energie şi suficient curaj pentru a cerceta şi a formula concluzii întemeiate. Mă interesează, aici, doar să constat că sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai 1945 au fost primele zile cu adevărat rele pentru fascism şi nazism. Din fericire, nu aveau să fie şi ultimele.

Sfârşitul lui Hitler şi al Evei Braun, se ştie, a venit pe 30 aprilie 1945, iar despre semnificaţia acestei date nu mai este cazul să discutăm. O zi mai târziu s-au sinucis Joseph şi Magda Goebbels, nu înainte ca aceasta din urmă să-şi otrăvească cei şase copii. O ultimă crimă din partea unui om care, prin inovaţiile sale în domeniul propagandei, avea să continue să facă mult rău şi după moarte. Ar fi fost, oare, preferabil ca Goebbels să compară în faţa tribunalului de la Nürnberg? Merită să reflectăm asupra acestei întrebări, după cum ne putem întreba dacă trebuie