Irina Horea:
Dar dacă ştiam ce se pregăteşte aicea mărturisesc că mi-aş fi căutat jurnalul din anul 1973 în care mi-am notat, zi de zi şi ceas de ceas, ceea ce am trăit la Petroşani, ca pe o experienţă unică pentru mine. O socotesc aşa chiar şi de atunci încoace... În sensul că am fost într-o extraordinara vacanţă de primăvară, pe când eram la liceu. Am hotărât, cu tata, să ne luăm bani de buzunar, să ne punem câteva lucruri într-o sacoşă şi să pornim cu autostopul, prin ţară, timp de 10 zile. Direcţia a fost Tg. Jiu, Valea Jiului, Deva - de unde voiam să ajungem la Hunedoara, Timişoara etc. N-a fost să fie.
Pentru că drumul nostru ne-a fost oprit de o iarnă neaşteptată, la început de aprilie, care ne-a surprins aici la Petroşani în sandale, tenişi şi cu îmbrăcămintea de primăvară. Era un vânt teribil şi un frig la fel. Plus o ninsoare care, dimineaţa, ne-a ajuns până la glezne. Eram într-un oraş în care sosisem cu o zi şi jumătate în urmă şi unde intrasem în mină. Era în 1973, ceea ce dovedeşte că am fost cu mult înaintea unora care au făcut mărturisiri aici. Sunt foarte mândră că am şi eu ceva deosebit faţă de ei. În mină am coborât cu liftul (colivia, n.n.), am intrat într-o galerie dar nu pot să vă spun, acum, distanţe şi dimensiuni. Am stat de vorbă cu minerii, mai ales tata („e vorba de poetul Ion Horea”, adaugă Nicolae Manolescu) şi apoi am ieşit afară, de-a lungul unei benzi transportoare. Pare incredibil dar am optat pentru acest traseu, care însuma sute de trepte, ca să ieşim la suprafaţă. Este o amintire pe care n-o pot confunda cu nimic.
La intrare ni s-au dat nişte cizme bune şi un fel de pelerine ca să nu ne murdărim pe hainele noastre orăşeneşti. În mină, am nimerit cu un picior într-o groapă plină cu apă murdară şi cu praf de cărbune. Drept pentru care cizmele şi pelerina nu mi-au fost de niciun folos pentru că
