Pasionată deopotrivă de leadership şi gramatică, se pare că mai am foarte mult de explorat, mai ales în ceea ce priveşte legătura dintre aceste plăceri nevinovate. Nu îmi amintesc cu exactitate când am descoperit substantivul lider şi nici când am aflat că este de gen masculin.

Ceea ce ştiu sigur este că până acum câteva zile nu m-am întrebat de ce.Nu cumva ar putea fi un handicap cu care porneşte din start orice teorie care vrea să îi dea acestui concept o tentă feminină?

Toată această polemică personală a pornit de la două cercetări recent descoperite, aflate la intersecţia cu cei peste şase ani de interacţiune directă cu liderii români. Iată pe scurt ce spun teoriile:

Pe de o parte, Lordul Davies şi-a propus ca, până în 2015, un sfert din poziţiile executive din FTSE 100 de companii să fie ocupate de femei. Conform raportului Cranfield, însă, situaţia nu este îmbucurătoare, în prezent fiind doar 18 femei în poziţii de conducere executivă în sălile de consiliu de top din Marea Britanie, împotriva a 292 de bărbaţi. Pe de altă parte, o cercetare realizată pe 64.000 persoane din 13 ţări arată că oamenii s-au săturat de leadership-ul masculin şi că majoritatea respondenţilor cred că lumea ar fi mai bună dacă bărbaţii ar gândi similar femeilor.

Se pare că agresiunea şi independenţa, carecteristici de bază ale leadership-ului masculin, conform lui Gerzema, se vor înlocuite cu loialitatea şi empatia specifice sexului frumos.

La prima vedere, aceste teorii par a se susţine reciproc, însă la o simplă analiză a femeilor aflate în poziţii de conducere de top, realizezi că foarte multe dintre ele apelează la armele masculine şi pe măsură ce cresc în ierarhie recurg din ce în ce în ce mai puţin la cele feminine. Oare de ce? Nu am neapărat răspunsul, însă nu pot să nu mă întreb de ce. Este cumva unfashionable să fii 100% femeie lider sau nu e sufici