Vrei să parcurgi Bucureștii fără să te lovești de bucureșteni? Fă-o la sfârșitul săptămânii. Metropola de pe Dâmbovița, liberă de înghesuială, respiră primăvăratic, prin castani, magnolii și ierburi, și se lasă privită ca o femeie frumoasă care știe că n-are motive să ascundă nimic. Tot ce arată o avantajează.

Sâmbătă am bântuit un ceas pe Lipscani și străduțele adiacente, reconsiderate de edili. Caldarâmul și-a recâștigat pietrele cubice de granit, trotuarele, eliberate în mare parte de schele, au devenit accesibile. Mese și scaune, de diverse forme, culori și alcătuiri, s-au revărsat în străzile pe care le recunosc și nu prea. Încep să caut cu privirea vechile consignații de unde am cumpărat cândva o frumoasă pendulă care nu funcționa, dar pitea în ea timpul, rămas staționar în granitul limbilor ei leneșe, un scrin dezmembrat pe care un bătrân restaurator, care lucrase la Peleș, l-a trecut prin măiastra lui chirurgie plastică, un scaun de birou cu picioare de leu. Aici era o prăvălie de nasturi, dincolo o croitorie, aici jos lucrau la fereastră, lăsându-se admirați din stradă, sticlarii. Clădirile proaspăt vopsite sunt și acum. Ceva însă nu mai e. Mă simt – e bine sau e rău? – stând răsfățat la o masă pe trotuar, lângă o înghețată uriașă, ca pe una din străduțele ce pleacă din Grand Place, în Bruxelles. La masa vecină, câțiva tineri englezi, unul de culoare, beau bere și cercetează o hartă a orașului. Înainte m-am tot intersectat cu o familie de nemți care poza, din toate unghiurile, o clădire pe care e scris „For sale” și care părea să-i intereseze. Aici, extrag eu din memorie, era o mică prăvălie a unui armean. Avea de toate. Din interior se revarsă muzică grecească, iar tabla, scrisă cu creta și plantată în stradă, așa cum am văzut în atâtea vechi orașe europene, îmbie cu un meniu tipic regiunii Salonic. Ceva mă derutează și încerc să pricep ce.