Da, se poate! În România se mai fac lucruri de valoare. În muzică în cazul nostru. Vineri seară, în Talcioc Cultural au concertat „Butterflies în my stomach”. Jazz, Acid jazz, talent.
Obişnuiţi că muzica contemporană înseamnă in main stream lenjerie intimă pe versuri de dragoste fisurată, înşelată, distrusă sau dimpotrivă eternă, fierbinte, siropoasă până ţi se strepezesc urechile ori, în undergroundul debutant, talentat şi bineînţeles neînţeles, lamentări romanticoase pe versuri pseudointelectuale al căror unic scop pare înlăturarea fără milă a oricărei rime sau ritm, ce s-a întâmplat vineri seară în Talcioc a fost şocant. În entuziasmul celei mai bune muzici pe care am ascultat-o live într-un club, din facultate încoace, aproape aş putea spune că există speranţă şi pentru artă.
Nu, eu vorbesc aici şi totuşi nu cred că realizaţi ce spun! Oamenii aceia au cântat JAZZ, cu multe muchii de ACID JAZZ, pentru un public delirant. Public variind de la liceu la pensie. Nici lor, cântăreţilor, nu le venea să creadă că nu-i lasă lumea să plece acasă. Şi, poate vi se va părea incredibil, niciunul dintre membrii formaţiei nu avea vreun fular artistic înnodat la gât în stil boem francez, nici o pălărie hoaţă cu aer newyorkez, niciun accesoriu care să strige că tu eşti adică Artistul. Va închipuiţi, cum să faci muzică fără accesorii interesante? Jazz încă. Un clăpar demn de The Doors cu un volum şi o ceafă (ras în cap fiind) de senator, un toboşar de vârsta a doua liniştit şi cuminte pe scaunul său ca un vânzător de chioşc de ziare, doi chitarişti tineri cu veste precum chelnerii de la terasa vecină şi vocea, superba voce feminină, îmbrăcată de stradă, cu pantofi de seară şi mişcări spasmodico duioase. Cum poate ieşi asemenea muzică dintr-un asemenea ghiveci nu ştiu. Adică cumva să înţeleg că artiştii pot arăta normal şi totuşi crea minuni? Adică muzica nu se cre
