Îmi amintesc perfect: copil fiind îmi plăcea, când mergeam cu trenul, să stau pe unul din locurile de lângă geam. Priveam, că orice copil, fascinat, peisajul şi dinamica lucrurilor, pomilor, caselor care păreau că se deplasează în viteză prin faţă mea şi era o încantare...

Ţin minte mirosul de petrol al podelei vagonului şi lamela de fier vopsit în maron închis, cu care se deschidea şi închidea căldură. Dar lângă geam, pe partea de lemn a pervazului, o mică manetă metalică sclipea misterios: era siguranţa ferestrei pe care scria "închis" şi "deschis", un obiect care mă atrăgea magnetic. Întotdeauna voiam să o întorc spre "deschis", ca apoi, cu ajutorul unuia dintre părinţi să deschid geamul. Mi se făcea această plăcere, doar atunci când trenul stătea, cu locomotiva precum un diavol negru, pufăind, în staţii. Dar când trenul se punea iarăşi în mişcare, cu un şuier lung, geamul se închidea, întotdeauna.

"E pericoloso sporgersi! Nicht hinauslehnen! Ne pas se pencher en dehors! Nu vă plecaţi în afară!", atenţiona de pe rama geamului o plăcuţă albă, de email. Ni se spunea că puteam păţi diverse lucruri neplăcute dacă am fi ieşit, - aşa cum vedeam că făceau tinerii, care nu mai erau de mult sub stricta autoritate a părinţilor, ci pe cont propriu -, era foarte periculos... Când stau acum şi mă gândesc mai bine, îmi dau seamă că n-ar fi rău să mai găsim locuri din imediata noastră apropiere în care cineva să ne pună astfel de plăcuţe. Oricum, în suficienta şi superficialitatea perfect umană, care ne caracterizează, chiar dacă am fi atenţionaţi de către cineva, oricum n-am lua nimic în seamă. Cei mai mulţi dintre noi nu pot fi contrazişi: le ştiu, dinainte, pe toate şi au dreptate întotdeauna.. Suntem, nu-i aşa, pe contul nostru, trecători prin propria noastră viaţă, fără nimeni pe care, la o adică, să dăm vina pentru greşelile pe care le facem. Sunt convins c