Un popor credul, docil, îngăduitor peste măsură, ca al nostru, parcă îşi cheamă singur, când şi când, extraşi din drojdia politicianistă, acel soi de înaintemergători, veleitari, nu prea şcoliţi, abuzivi, tupeişti şi mărginiţi, care să-l conducă, „să-l treacă prin deşert”. Ajuns printr-o nefastă conjunctură în vârful ierarhiei comuniste, Ceauşescu ne tot chema să-l urmăm „strâns uniţi spre comunism în zbor”. Cuprinsă de mirajul socialismului multilateral-dezvoltat, prin anii ’80 ai secolului trecut, România s-a trezit înglodată în datorii „externe” de zeci de miliarde de dolari. Datorie pe care cizmarul a decis s-o plătim pe parcursul utimului cincinal. Dictatorul n-a avut nesăbuinţa (altuia din zilele noastre) să ciopârţească lefuri, indemnizaţii, pensii. A tăiat însă lumina, căldura, benzina, a cartelizat, ca-n vreme de război, pâinea, zahărul, uleiul, laptele, carnea. A introdus halucinantul program de „alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”, constrângându-i pe români să se bazeze pe... adidaşi şi takimuri. Circula şi un banc, potrivit căruia japonezii îl sfătuiau să încerce şi cu... ţianură.

Trece vreme, vine vreme şi, doar la două decenii distanţă, destinele neamului românesc încap pe mâna altui conducător isprăvit, veleitar ca şi acela atoatefăcător şi diriguitor ferm, ca şi acela, şcolit şi nu prea, ca şi acela priceput şi expert universal, ca şi acela, fost căpian de vapor şi şef de agenţie (nomenklaturist) pe la Anvers. Fost comunist, cum a şi mărturisit, odată, într-o confruntare electorală finală, televizată. Şi-a început periplul prezidenţial prin memorabilul slogan „Împreună vom face istorie”. Ehei, şi ce mai istorie au făcut amărăştenii ţării împreună cu tătucul actual de la Cotroceni! Ajungem, în fine, la fatidica zi de 6 mai 2010. Istoria are cusurul ei etern: se repetă. Noul Mesia încoronat al României ne trage şi el un regim triumfal