Lena Constante a cunoscut teroarea și limitele ei, despre care a aflat că pot fi depășite. A cunoscut curajul și, deopotrivă, limitele lui, pe care și le-a asumat cu suferință morală. Liniile acestor frontiere sunt vii, sunt carne vie, și desenează uneori infernul. E timpul să-i recitim pe cei care au fost acolo.

„Aș da orice pentru mirul unei cărți“ – nu observasem aceste cuvinte uluitoare în pri­ma ediție a cărții Lenei Constante, Eva­darea tăcută. Strigătul șoptit din ele aco­peră însăși natura exp­e­ri­en­ței carcerale a inte­lec­tu­a­lu­lui, în care retragerea abrup­tă, agonică, spre esențial (în cazul lor - spiritul, cultura) reașază ordinea lumii.

Lena Constante a fost în­chi­să doisprezece ani, dintre ca­re opt între patru pereți, absolut singură, exersând „dedublarea“, ca antidot la tortură, la incredibile pri­vațiuni, la foame, frig, mizerie fizică și umi­lință regizată prin toate acestea, sa­vant combinate. „Mirul unei cărți“ a ve­nit în multe feluri și a fost cuminecat (dar și ispășit) cum se cuvine: uneori a fost chiar o carte, una sovietică, dată de gar­di­eni în răstimpurile scurte dinaintea pro­cesului, când regimul se îmblânzea în aș­teptarea depoziției de care era nevoie pen­tru condamnarea Lotului Pătrășcanu. Altă dată a fost o epigramă, ilustrată cu o ca­ri­catură, amândouă făcute cu săpunul pe geam (trei zile de carceră, în ciuda ad­mirației vizibile în rândul gardienilor) sau un pieptene din fire de mătură înfipte în să­pun uscat (confiscat), un joc de table cu­sut pe un fular verde (confiscat de ase­menea), zeci de desene, ilustrații la cărți („re­ținute“ de un anchetator mai calm, ca­re le-a făcut nevăzute pentru tot­dea­u­na), povești pentru copii scrise în minte, opt piese de teatru și ele nescrise (doar trei au fost transcrise în libertate), un ro­man com­pus scenă cu scenă fără hârtie și cre­ion, o casă, proiectată și com