Globalizarea a transformat întreaga lume, canectând statele nu numai din punct de vedere economic sau cultural, ci şi prin prisma riscurilor şi ameninţărilor de securitate ce se pot dezvolta ca urmare a disfuncţiilor de ordin intern al fiecărei ţări. Mai mult, aceste riscuri şi ameninţări fie capătă valori non-militare, precum epuizarea resurselor de hrană şi apă, sau criminalitate transfrontalieră, fie capătă formă asimetrică precum terorismul

Totodată,din punct de vedere conceptual securitatea nu mai este privită în sensul tradiţionalist, individul ocupând rolul central deţinut de stat, securitatea fiind analizată acumnu numai din punct de vedere militar, ci şi ecologic, social, cultural, economic sau politic. Drept urmare, nevoia fundamentării unei culturi de securitateîn rândul societăţii devine esenţială pentru consolidarea statală, având rolul de a oferi individului capacitatea dea înţelege complexitatea şi dinamica mediului înconjurător, vulnerabilitatile, riscurile şi ameninţările la care este supus, atât în mod direct cât şi indirect. Definită ca şi “totalitatea noţiunilor, a ideilor şi informaţiilor de care dispun cetăţenii statului referitor la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, prin care se formează şi se dezvoltă la aceştia atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protejării lor faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale” (Vitralii/nr4.2010, p. 102), cultura de securitate este privită în România mai degrabă din perspectiva perioadei comuniste, de“colaborator” al unei instituţii care controlează societatea din umbră, în ciuda faptului că acest termen aparţine sferei euro-atlantice, şi este foarte bine fundamentat în rândul societăţilor democratice occidentale. Tocmai această lipsă a culturii de securitate face ca multe decizii politice să fie eronate, i