Ultima săptămână a scos în evidenţă ample dezbateri pe marginea continuării programelor de austeritate în Europa. Discuţia este relativ sterilă. În primul rând trebuie făcută diferenţa între austeritate (o putem defini ca o ajustare aproape exclusiv cantitativă a indicatorilor ce evaluează situaţia finanţelor publice deficit bugetar şi datorie publică) şi consolidare fiscală (definită ca ajustare predominant calitativă, bazată pe managementul mai bun al banului public, creşterea efectelor de multiplicare al investiţiilor publice prin prioritizarea acestora şi transferul spre finanţarea din fonduri europene, restructurarea companiilor de stat, creşterea transparenţei în cheltuirea banului public, management privat s.a.). Austeritatea şi-a dovedit / îşi dovedeste limitele, pe când consolidarea fiscală este necesară o lungă perioadă de timp (sigur, diferit de la ţară la ţară, în raport de contextul macroeconomic).

Cu o încredere la minim a cetăţenilor europeni în reuşita proiectului de integrare este foarte probabil că Germania va regândi abordarea cu privire la austeritate, nu înainte totuşi de alegerile din 22 septembrie 2013. După, Germania îşi va juca rolul de locomotivă a Uniunii Europene, acceptând o contribuţie mai mare la relansarea economică a clubului european. Condiţionat de continuarea consolidărilor fiscale şi de angajamentul ţărilor cu probleme în respectarea regulilor impuse prin Compactul Fiscal, Semestrul european s.a., Merkel va accepta creşterea salariilor cu 1,5-2 puncte procentuale peste rata de creştere a productivităţii muncii, o creşterii a cererii interne, ancoră implicită şi pentru bunurile tradables produse în ţările din flancul sudic. Germania oricum va câştiga net, riscul ca modelul de creştere economică al acestei ţări să-şi atingă limitele (mai ales prin prisma plafonării exporturilor şi a cererii interne reduse) fiind net mai ri