Nimic nu poate justifica eliminarea profesorului mai vârstnic de la Catedră, în condițiile în care activitatea lui profesională este excepțională și generații de studenți / elevi pot depune mărturie că s-au format, realmente, prin cursurile lui (în învățământul superior) sau prin orele sale (în învățământul mediu).

Transformarea Profesorului (ca și a Me­di­cu­lui) într-un țap ispășitor, prin ex­tra­po­lare abuzivă de la un caz izolat la întreaga categorie, este un fapt recurent în dis­cur­sul sub-jurnalistic: acela în care grija pen­tru acuratețea transmiterii informației e de­pășită de pofta de rating cu orice preț.

S-ar zice că publicul larg are nevoie de per­sonaje negative categoriale. Și că, pe de altă parte, un profesor bun nu e ilus­tr­a­tiv pentru pattern-ul care trebuie cons­truit. De aceea, știrile „pozitive“ apar rar, în câte-o criză de inspirație a pro­du­că­to­rilor și distribuitorilor de imagine. Ima­gi­nația acestora e legată de scenele deja cla­sice și de clișeele reluate din trei cadre și cinci propoziții: profesorul beat, îm­ple­ti­cindu-și pașii prin curtea școlii, ori me­dicul surprins cu plicul în buzunar...

O anume dezinteresare prezidează aceste exe­cuții publice. Tot ce contează este ra­ting-ul, astfel că nu interesează prea mult nici identitatea profesorului, nici par­cur­sul lui profesional. Latura comercială a sub­produsului mediatic stabilește un fel de egalitate în negativ. Important e ne­ga­tivul, indiferent cine-l ilustrează; esențial e scandalul promiscuu, chiar dacă epi­so­dul pus în prime time are în centru un profesor de 30 de ani ori unul de 60, un medic cu părul alb sau un stagiar. Co­mer­țul cu imaginea își impune regulile asupra materialului uman prezentat, oferindu-i schema simbolică în care acesta trebuie să intre și ignorând diferențele de vârstă. De aceea, în primă și ultimă instanță, ma­cu­larea imag