Vine un moment în viaţă când până şi bogaţii plâng: momentul când se despart de ea. Majoritatea plâng atunci după bani. Ăia din România însă n-au motive să plângă după bani, că oricum banii nu erau ai lor, ci ai fraierilor de români. În schimb, plâng după viaţa de huzur pe care au dus-o, după chilipiruri, după delicatese, după insulele exotice ale Sudului, unde-şi petreceau vacanţele, după amantele erotice cu care-şi petreceau nopţile.
Păi credeţi că alde Niculae, Patriciu, Voiculescu, Tender sau alţi miliardari români s-ar simţi bine, chiar şi în Rai, fără să dea nimănui o ţeapă? Ce folos că acolo totul e minunat, dacă Sfântul Petru nu e Adrian Năstase, să le vândă lor, pe-o sumă de nimic, măcar al şaptelea cer?
Nici în Iad n-ar fi mai fericiţi, fiindcă Scaraoţchi, la cât e de-al dracu’ sigur n-o să le ofere contractul pentru încălzirea cazanelor cu păcătoşi, că l-a dat altora, fără licitaţie. Plus de asta, e mai mare chinul să stea în Paradis şi să n-aibă şi ei icră neagră, o şampanie franţuzească, iar de zgâit să te zgâiască toată ziua la îngeraşe asexuate, în rochii lungi şi vaporoase.
Uite-aşa era să păţească şi Dinu Patriciu, în decembrie trecut, când, după propriile mărturisiri, a fost la un pas de moarte şi a trebuit să-şi scrie chiar şi testamentul. Mai deunăzi, el recunoştea că, înainte de a-şi cumpăra un ficat nou, şi-a văzut toată viaţa, în momentele premergătoare operaţiei de transplant, ba a zărit şi faimoasa luminiţă albă de la capătul tunelului: “În cele din urmă, am ajuns pe masa de operaţie, răstignit ca şi Hristos. Este adevărat că îţi revezi viaţa. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat, pentru că am văzut o lumină albă.”
Mult mai potrivită mi s-ar fi părut o comparaţie cu Barabas, dar mi-am adus aminte că încă de acum 2000 de ani bandiţii erau protejaţi de stat şi am trecut peste, vorba unui alt miliardar scăpătat.
Cert es
