Pornind de la conceptul năstasian al numărării ouălor, Coana Europa ne-a invitat galeșă să ni le numărăm singuri căci, cu ocazia împărțirii tortului regional, autoritățile locale chiar vor fi obligate să-l orneze cu oarece frișcă multiculturală.

Abia aștept să văd tulnicele altoite pe discotecă și budigăii lu’mama-mare înălțați pe catarg în fața fostelor cămine culturale transformate în cafe-baruri, fiindcă nu-i politician român care în tinerețe să nu-și fi modelat plastilina minții la dogoarea Cenaclului „Flacăra” chiar în sfînta zi de Paști. Așa că să nu vă mirați dacă în avîntul reșapării identității, tot scormonind cu lopata și hîrlețul în căutarea specificului local, nu vom descoperi mai nimic în afara vînjoaselor rădăcini ale „Cîntării României”.

Cînd kilometrul de autostradă, liberal, a devenit etalonul de măsurare a inefabilului, și Patriarhia română se simte încurajată să-i pună în cîrcă lui Dumnezeu mai multe cărămizi decît poate duce.

Ideea multiculturalismului, mestecată de activiștii de la Bruxelles, a fost definită corect încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, la un Congres al Partidului, de prozatorul proletcultist Nagy Istvan: “Fiecare peserică pe limba lui chintă. Peserica rumunească chinta rumunește, peserica nemțească chintă in nemțește, peserica ungurească in ungurește. D-aia noi aici, tovarășe Secretar General, ne simțim ca in codru”.

Păsăricile s-au zburătăcit între timp și nici codrul nu se simte prea bine, așa că, pentru dregerea busuiocului la capitolul identități culturale, putem aplica fie soluția beduini, fie soluția gheișe.

Beduini

O agenție de turism m-a momit acum cîțiva ani să fac o croazieră pe Nil, bașca o escapadă pînă în deșert, la un trib de beduini, cu tot tacîmul: Damen-tango printre dune cu Fata Morgana, tocăniță de dromader, dulceață de cactuși și dansul săbiilor de Haciaturian. După cin