Aseară s-a făcut mare deranj cu emisiunea despre incinerare. Şi nu subiectul a făcut asta, cât ideea că unde începe biserica, musai gata cu sinceritatea. Că onest şi românesc e să te prefaci că nu vezi comparaţia între opulenţa mai-marilor bisericii şi sărăcia mai-micilor.

Ştiu, uneori e bine să mimezi. Adică îţi iei o moacă cucernică, te prefaci foarte interesat de credinţele strămoşeşti, bagi două fraze cu românismul şi te vaieţi prelung că s-a unit omenirea să te colonizeze.

Nu vorbesc de ortodoxie, nu vorbesc de o religie sau alta – vorbesc chiar de micile curvăsării ale mai-marilor bisericilor, combinate cu marile curvăsării ale mai-micilor din presă.

Chiar nu e nimeni curios să întrebe de ce limuzinele prea-fericiţilor seamănă cu limuzinele preşedinţilor de stat? Chiar nimeni nu compară năfrămuţa cerşetoarei din faţa catedralei cu crucile de aur de la pieptul unor popi?

Eu credeam că suntem un stat laic – dar, no, am greşit! Mai credeam că rolul bisericii e să vină să spună: „măi băieţi, iubit popor, am ajuns la marginea de jos a spiritualităţii; poporule dragă, nu-ţi foloseşte tare mult să-ţi faci trei cruci cu limba şi apoi să aştepţi ajutorul social; nu e util, poporule, să dai zece lei pentru o biserică şi niciun bănuţ pentru şcolile unde-ţi formezi copilul – în consecinţă, măi poporule, uite la ce alternativă ne-am gândit”. Cam asta voiam, naivul de mine, să aud.

Pentru că eu, da, cred în menirea bisericii – dar nu antreprenoriat de succes, ci mecanism de resetare atunci când popoarele o iau razna. Da, eu mai cred că bisericile pot avea un rol fundamental în viaţa mea de zi cu zi, în relaţiile mele cu copilul, nevasta, vânzătoarea, medicul, învăţătoarea – dar cu condiţia să nu mai aud că nu'ş'ce preot şi-a mai luat un apartament după finisajele la catedrală.

Vii să demonstrezi pe stradă împotriva autorizării unui incinerator –