În istoria mare a lumii e la fel ca în istoria mai mică a țărilor, pierzătorii sunt, de fapt, câștigătorii. Este suficient să ne gândim la Germania și Japonia, care au pierdut Cel de-al Doilea război Mondial, pentru ca, un sfert de secol mai târziu, să fie câștigătoarele lui. Tot așa și cu clasa muncitoare din România, numai că invers, din învingătoare în revoluția din 1989, a ajuns, după numai 20 de ani, să se recunoască învinsă. Atât de învinsă încât este aproape pe cale de dispariție. Semnele înfrângerii sale sunt presărate prin toate orașele țării. Acolo unde au fost fabrici și uzine, fie râde cu toată gura paragina, fie se scorojesc la soare noi cartiere rezidențiale în care totul ar fi bine și frumos, dacă n-ar lipsi rezidenții, absența acestora fiind legată direct de absența banilor, care bani s-au cam dus pe apa sâmbetei de mână cu locurile de muncă. Altfel spus, cu clasa muncitoare. Sătulă să tot meargă în paradis, aceasta a schimbat dintr-odată macazul, pornind-o în direcția opusă, fără să-ți dea seama că merge de fapt spre infern. Și-a dat seama prea târziu, când deja ajunsese. 

Ceva a rămas totuși, ziua de 1 mai, care numai sărbătoare muncitorească nu mai este. De unde să mai fie dacă au dispărut muncitorii?

Dacă ar fi să te iei după invitația la mici și bere, ai crede că e la fel ca pe vremuri. Doar că e vorba de invitația unui 1 mai minciunăresc. Dar ce mai contează până la urmă? La iarbă verde minciunile se amestecă fără să bagi de seamă cu promisiunile tranziției, acestea cu programele de guvernare, indiferent de culoarea lor politică, toate înfășurate în glazura de binecuvântare a maicii  Europa. Iese o foame de te lingi pe degete! Poate cea mai gustoasă foame din lume!

Zău că merită să trăiești în România! Măcar pentru a te bucura de faptul că securiștii, marii învinși ai revoluției, n-au, în ciuda victor