Propaganda e mai tare decât realitatea. Dacă ne luăm după statistici, vedem aievea cum înaintăm spre capitalism, în zbor.
Nu ştiu dacă a observat cineva, dar, în România, avem un singur partid de „stânga“ şi o puzderie de partide, partiduleţe, mişcări şi fundaţii de „dreapta“. În timp de PSD înghite, digeră şi promovează o imensă pătură socială, cu interese uşor de definit, ceilalţi se bat pe o masă de manevră foarte volatilă. Recent, preşedintele s-a supărat pe partidul său, ca un Pygmalion dezamăgit şi gelos. Se spune că, din uniunea dintre sculptorul la care ne referim şi creaţia sa, a rezultat un fiu, Pathos (suferinţă, în greacă). În zilele noastre, suferinţele dreptei sunt multe şi mărunte, dar mai ales multe. Mişcarea Populară şi România liberală, anunţate cu pompă şi, inevitabil, concurente, nu mişcă de fel. Şi-au consumat resursele ca nişte efemeride lucitoare. O cafeluţă, un colocviu – şi gata! PNL e într-o teribilă criză de identitate. Nu poate construi pe propagandă, ci pe baze economico-financiare clare, la care nici Antonescu, nici Vosganian, nici Chiţoiu nu au acces. Din PNŢCD a rămas un sediu somptuos, mort, cu restaurant în curte. Noua republică s-a cantonat la un număr mic de membri monomaniacali. „Partidul“ gălăgios nu ştie să propună nimic altceva decît sloganuri cu „cinste, onoare şi puritate morală“. Cum dă cu nasul de fineţuri macro, soluţiile sale seamănă izbitor cu cele ale lui Farfuridi. PDL, bietul, e în pragul scindării. După rezultatul-surpriză (Elena Udrea trebuia să fie preşedintă, se hotărâse cu o noapte înainte), apele nu s-au liniştit. În adânc, ferită de ochiul public, e vânzoleală mare.
Ai zice că publicul pe care şi-l dispută aceste venerabile întrupări ale „dreptei“ e foarte divers, majoritar şi nu aşteaptă nimic altceva decât eroul care să înşface steagul redutei şi să-l captureze. Dacă ar fi să-i asculţi pe i
