Am vizitat nu demult închisoarea Pawiak din Varşovia, loc prin care au trecut, în perioada Imperiului Rus, polonezii deportaţi în Siberia, iar, mai apoi, în timpul ocupaţiei naziste a Poloniei, în jur de 300.000 de prizonieri, majoritatea aflaţi în drum spre lagărele de exterminare.

Este un loc devenit simbol al rezistenţei unui popor şi al forţei unei naţiuni de a înfrunta cele mai barbare încercări de anihilare sau de subjugare. Un muzeu mic, practic un culoar cu câteva celule de o parte şi de alta a lui şi o sală, ceva mai mare, cu exponate, amenajat în subsolul a ceea ce, odată, a fost doar una dintre clădirile închisorii. Fotografiile epocii, atât de cunoscute celor care au parcurs literatura despre ororile nazismului, sunt cel puţin cutremurătoare, oameni torturaţi reduşi la simpla condiţie de obiecte comune, corpuri spânzurate de ziduri, pe care Gestapo-ul le oferea drept exemplu al nesupunerii, copii după gratii. Rece şi întunecat, cu un aer tăios care te face şi pe tine, turist, să-şi doreşti să ieşi cât mai repede de acolo, micul muzeu este astăzi loc de pelerinaj pentru toţi cei care înţeleg cu adevărat ce a însemnat nazismul şi Holocaustul pentru istoria omenirii.

În timpul vizitei, nu am putut să nu remarc aglomeraţia din interiorul închisorii. Zeci de copii din clasele primare stăteau lipiţi de vitrinele cu obiecte care au aparţinut prizonierilor, piese de şah improvizate, modelate din hârtie sau sculptate în lemn, fotografii ale celor dragi, păstrate, Dumnezeu ştie cum!, de către prizonieri, bucăţi de materiale pe care erau scrise mesaje pentru cei de afară şi chiar o pereche de botoşei confecţionată dintr-un material improvizat de una dintre prizoniere pentru copilul, născut în închisoare, al unei colege de temniţă. Am aşteptat în spatele copiilor minute în şir ca să mă pot apropia de vitrine. Adunaţi în grupuri, cei mici priveau obiectele