“Dacă ajungem în cer după ce murim, acolo o să mă întâlnesc cu tatăl meu, cu fraţii mei, cu toţi cei dispăruţi atunci”, mi-a spus. Pentru că familia sa nu a recuperat corpurile tatălui şi al fratelui său, pieriţi în acele zile, se hotărâse ca anul acesta să depună câte o floare la toate gropile comune cu eroi necunoscuţi existente în judeţul Iaşi, gândindu-se că doar aşa ar putea aduce un omagiu chiar la căpătâiul lor. N-a mai apucat să o facă. A plecat să le înmâneze direct câte o floare, în cer. Dialogul nostru reprezintă ultimul interviu acordat presei de unul dintre puţinii supravieţuitori ai trenurilor morţii, Leizer Finchelstein (90 de ani). S-a stins cu câteva zile în urmă. O boală nemiloasă l-a doborât fulgerător. Când ne-am întâlnit ultima oară m-a privit cu ochii lui blânzi, sfredelitori. Mi-a strâns mâna bărbăteşte, aşa cum numai el ştia să o facă. Un munte de om, o mare de blândeţe. Înalt cât un brad, îţi lăsa palmele însetate de sânge după ce îţi întindea cu dragoste braţul său în semn de salut. După fiecare frază rostită din povestea calvarului prin care a trecut îl cuprindea plânsul. Simţeai Iaşiul de altădată doar când îl vedeai pe acest om. Era ca un bunic neasemuit de bun, frumos la suflet şi voinic. Abia aşteptam să-mi întindă mâna, să-mi rămână urmele strânsurii sale în palme. Şi asta pentru că, de fapt, salutul său venea din suflet. De aceea, poate, îmi plăcea nespus de mult să “dau noroc” cu el, aşa cum spun copiii. Tot aşa îndrăgeam şi felul său deosebit de a povesti.

Imaginea mamei sale când i-au scos pe tata şi pe toţi cei şase băieţi de lângă ea a fost cea mai dureroasă 

Evenimentul prin care a trecut eroul nostru, “pogromul de la Iaşi”, s-a petrecut în iunie 1941. În Duminica neagră au fost împuşcaţi mii de evrei aduşi cu forţa şi bătuţi. Mulţi au fost ucişi în curtea Chesturii Poliţiei. Apoi, în urma unor atrocităţ