Veste de la Chișinău: Paul Goma a primit recent cetățenia Republicii Moldova. În ianuarie, Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia, a înaintat la Oslo propunerea oficială de nominalizare a lui Goma pentru Premiul Nobel.
În opinia noastră, amândouă aceste gesturi se cuvenea să le facă România.
Odată cu cetățenia, scriitorul exilat la Paris a primit și însărcinarea de a conduce noul Centru pentru Studierea Comunismului din Basarabia și Bucovina, înființat în această iarnă de Uniunea Scriitorilor. Societatea civilă este chemată să contribuie la strângerea de fonduri pentru achiziționarea locuinței necesară familiei Goma. Cât privește relațiile scriitorului cu statul român de ieri și de azi, situația a fost și rămâne complicată, acutizându-se după ce, în 1997, Goma a publicat „incomodul” său „Jurnal”, unde critică fără menajamente elite ale culturii române postrevoluționare. A deranjat evident faptul în sine – nimeni nu s-a învrednicit să cerceteze dacă acuzele aduse de Goma confraților dâmbovițeni au (sau nu) oarece îndreptățire.
Am mai spus-o în această rubrică și-o spun din nou: dacă ar fi să încerc o ierarhizare a disidenței scriitoricești autentice în România, pe locul I l-aș situa neîndoielnic pe Paul Goma, locul al II-lea l-aș lăsa liber, pe cel de al III-lea l-aș plasa pe Dorin Tudoran, după care ar urma o pauză lungă... și depărtișor s-ar orândui cei cu gesturi disidente reale, urmați de grupul compact al confraților ce și-au descoperit anticomunismul când a venit moda și s-a dovedit profitabil. Pare destul de ciudat ca, în penuria disidenței românești, să existe un reper incontestabil, pe care să-l marginalizeze chiar ai săi și să-l trateze decenii în șir cu același neobosit sictir! Sigur, a fost vorba despre o reacție tipic românească a orgoliilor exacerbate, după cum la fel de sigur și de evident este fapt