În perioada precreştină 1 mai era o sărbătoare importantă a venirii verii pentru multe dintre popoarele vechii Europe. Romanii sărbătoreau Flora, în vreme ce germanicii aşezau la 1 mai celebra Noapte Walpurgică. Celţii marcau momentul prin Beltane. Toate aceste sărbători erau legate, într-un fel sau altul, de ideea renaşterii naturii, marcată nu de puţine ori prin băutură, dans dezlănţuit sau sex.

Odată cu răspândirea creştinismului, această tradiţie a lui 1 mai e treptat abandonată. Deşi până în zilele noastre mai există, în Europa şi America, grupuri „păgâne” care marcheză momentul prin unul sau altul din vechile ritualuri.

Începând din secolul XXI, mai capătă şi o semnificaţie social-politică şi devine şi Ziua Mondială a Muncitorilor (sau a muncii). Peste 80 de ţări au declarat 1 mai ca sărbătoare naţională. E momentul în care partidele de stânga şi sindicatele organizează petreceri în aer liber sau mari demonstraţii.

1 mai e oficial Ziua Muncii din 1891, când al doilea Congres al Internaţionalei Socialiste a recunoscut-o ca sărbătoare anuală. Data a fost aleasă pentru a comemora masacrul petrecut la Chicago, în 1881. Atunci, în piaţa Haymarket, poliţia a deschis focul asupra membrilor de sindicat care demonstrau pentru o zi de lucru de opt ore. Au murit şi muncitori şi poliţişti, cei din urmă victime ale erorilor de tir ale colegilor lor. Se pare că incidentul a fost provocat de o persoană rămasă necunoscută care a aruncat o bombă către poliţişti.

Cu toate astea, sindicatele americane sărbătoresc oficial Labour Day, Ziua Muncii, în septembrie.

În 1955 Biserica Catolică s-a adaptat şi a declarat 1 mai zi a Sfântului Iosif Muncitorul, patronul muncitorilor, artizanilor dar, straniu, şi al celor care luptă împotriva comunismului.

În perioada precreştină 1 mai era o sărbătoare importantă a venirii verii pentru multe dintre pop