Când mă gândesc la energia pe cărbune, am imaginea unui mastodont gol puşcă (CEO) în faţa unor mori imense. Vântul face să clatine a pustiu scheletul mastodontului, iar sunetul produs este asemănător unei plăci dentare clănţănind. Cu mintea unui om extrem de simplu, înţeleg că în perioada pe care tocmai o trăim se desfăşoară un război al… „energiilor”. Verzii împotriva convenţionalilor. Şi publicitatea are rolul ei. De pildă, cum să nu vreau un aer mai curat, precum în reclamă? Cu siguranţă că vreau.

Problema este ca România să-şi poată permite o astfel de tehnologie, nu să se ceară omului de rând să facă sacrificii pentru a o susţine. Şi apoi, mai e problema resurselor pe care le mai avem, cărbune, după cum spun specialiştii, pentru patru decenii de acum înainte. Şi mii de oameni care să-l exploateze. Ar fi ăsta un titlu de reclamă? Poate. Nu se poate închide (după părerea mea) o astfel de industrie, nici măcar sabotată sau vândută nu este permis. Statul „gras”, cum îl defineşte şeful tuturor românilor, ar putea redirecţiona susţinerea financiară pusă pe tavă eolienelor către investiţiile de mediu (aşa încât termocentralele să nu mai fie marii poluatori) şi spre irigaţii, în agricultură, pentru a transforma pârloaga (lăsată în urmă de excavator) în teren cultivabil. Poate că n-am mai mânca acum pesticidele din Turcia pe pâinea umflată de emulgatori.

Mastodontul a hrănit generaţii întregi de inspectori sociali, directori fără BAC, sinecurişti şi beizadele. Sindicatele au coabitat decenii la rând cu aceștia. Pare că în prezent îşi doresc un nou început şi nu ştiu cum să spună. Altfel, de ce şi-ar sabota propria companie, militând în continuare pentru beneficiile celor mai sus menţionaţi şi, mai ales, pentru buzunarul propriu? Fie iubesc eolienele, ori vor să bătătorească drumul spre o privatizare majoritară, impusă „la nevoie” de prietenii de la FMI. @N