Steaua a uitat să cîştige, Rusescu are amnezia golului. Rătăciri benigne
Furia. Uraganul care îţi strînge maţele şi te trimite la luptă, reală sau inventată. Să te enervezi la infinit. Să nu existe pace. Eterna răsturnare a fiinţei, foamea fără leac. În interviul lui Cătălin Ştefănescu de la “Garantat 100%” cu Gigi Căciuleanu, dansatorul şi coregraful îl citează pe Ibrahimovici atunci cînd vorbeşte despre focul interior al creaţiei, perpetua nelinişte a artistului, pentru care nu există mal. Oamenii care au reuşit, în bine sau în rău (exemplele istoriei defilează), au lucrat cu acest demon al neaşezării. Şi-apoi există ceilalţi, băieţii buni. Eroii salvatori ai patriei. Şomerii patriei salvate.
Rusescu e un tip OK. De pus la rană, şi Steaua a avut destule într-o vreme în care pansamentul era acest băiat rotunjor. Intra şi rezolva problema. Problema lui acum e că problema e rezolvată. Ăsta e un “necaz” general la Steaua, dar la Raul Pufulete boala e un pic mai grea. Acest jolly-joker n-are stofă de Zlatan. Nu e un “rău”. Nu e genul. Nu s-ar înfometa singur numai ca să regăsească senzaţia de război cu lumea întreagă a puştiului care bătea străzile din Malmo cu burta goală. Raul e soldatul-cetăţean care îşi iubeşte soţia mai mult decît golul, care îşi poate ajuta pînă la sacrificiu familia sportivă, dar nu se poate ipostazia într-un Scarface provocîndu-şi permanent destinul. Se zbate, se ofuschează, îi răspunde ironic lui Cadu cînd căpitanul CFR-ului vrea să-i umilească din vorbe echipa.
Evident că există în el o rîvnă a băiatului conştiincios, o ambiţie profesională. Vrea să înscrie, da. Dar nu mai ştie să o facă şi pentru că e deconectat de la pericolul imediat. De aceea în declaraţiile sale amînă mereu reuşita pentru etapa viitoare, cu un soi de fatalism al celui care, în lipsa vreunei explicaţii, aşteaptă ca golul să-i vină de Sus. Posibil să se
