„Voi, dragule, în România, sunteţi obsedaţi de putere." Era şi amuzat, şi dezorientat, şi ironic. „E o slăbiciune, i-am răspuns. Vine cu faptul că nu am avut-o prea multă vreme. Cine o înşfacă se transformă în semizeu."

Semizei există şi în alte orizonturi. Într-o galerie a semnificaţiilor, în Franta preşedinţia e concepută ca summum de strălucire, de reprezentativitate activă a Statului şi a valorilor republicane. Statul e ea, preşedinţia. În Germania, e un simbol reamintind angajarea Republicii federale pe calea inconturnabilă a democratiei şi liberalismului după 1949. În Polonia, e un simbol al independenţei, conceptual legată de vechea Rzeczpospolita polono-lituaniană. Or, lipsite de o referinţă legitimizatoare în Grecia, Ucraina, Belarus, Bulgaria, Rusia sau România, republicile şi preşedinţiile (atunci când nu sunt servite de o gândire constructivă ca în Cehia post-1989 sau în abila Finlandă), încăpute pe mâini de gropar, devin toxice. Un acid născut din ambiţii îndelung coapte, corodând un întreg sistem politic. Şi vieţile a milioane de oameni, care au sperat în mai bine, odată cu el.

Competiţia politică pentru micul tron republican dă măsura adevarată a noţiunii pe care o societate o are privind funcţia supremă în Stat. Aici încape mai multă sociologie decât politică. „Ah, preşedintele!" Obiect suprem de admiraţie, curtare, contestaţie, nesecat izvor de freamăt politic, de entuziasm partizan, de teamă plină de curtoazie, de reverenţă şi pedanterie publică; pentru cei care îl adoră, pentru prizonierii sindromului „era-să-aveti-o-scamă", preşedintele (fie binecuvântat!) dă masura lumii. Zâmbetele lui, mişcările, privirile lui sculptează cariere politice sau învie altele, creează o curte prea-plecată, deferentă, utilă şi umilă. Din acest colţ de lume ai crede că iniţiativele, gândurile şi tot ceea ce provine din sfera prezidenţială reprezintă vâr