În anii ’80 politologii ce studiau tranziţiile şi comunismul târziu etichetau drept “sultanism” regimul Ceauşescu, deosebindu-l de celelalte, mai normale, din blocul sovietic. Sultanism, adică un amestec de nepotism, decizii imprevizibile şi colonizare a instituţiilor statului cu neamuri şi tovarăşi de şeptic căzuţi în cap. Sursa: EVZ

Ei bine, pare că mergem îndărăt către iepoca de aur, când clanurile Bobu, Dincă şi Postelnicu gravitau în jurul tribului sultanului (şi sultanei).

Nu reiau povestea încrengăturilor din jurul familei de la saraiul Victoriei (el- Fatih), că a tocat-o destul presa în ultima săptămână: de la aero-dinamica doamnă Cazanciuc, la Fondul de Mediu sau CNCD, ca să nu mergem în sus, pe linia politică a sultanei, sau în lateral, către to’arăşii de generaţie şi pasiuni motorizate.

La PNL mâlul e gros tare de când a căzut cloşcă pe finanţele ţării clanul Ruşanu: întâi s-au testat apele cu Chiţoiu, omul fără însuşiri, apoi s-au adus vameşii şi fenechii reali, care au ocupat jumătăţica de numiri a lui Crin Antonescu; iar în final a descins chiar naşul lor în persoană, mare vizir de International Sinaia, DDR. Mai interesantă e, ca de obicei, reacţia kommentariatului la sultanismul în ascensiune. Chihuahua de servici, care de pe urma lui Süleyman şi vizirilor trăiesc, acoperă disperaţi trendul cu isterii pe teme minore sau latră cu vocile lor ascuţite la Băsescu. Pe undeva au şi un motiv, însă e tot mai greu să îngrămădeşti puzderia de cumetrii în spatele cazului exemplar EBA, folosit reflex pentru a justifica orice măgărie, cu condiţia să fie anti-Băsescu.

Categoria a doua, subtilii, vestejesc din vârful buzelor personaje cu popularitate 0%, ca Ruşanu şi Fenechiu, dar fără să unească linia punctată ca să se vadă sistemul. Critica e sporadică, doar provocată, de unde în 2011 produceau clăbuci retorici, monitorizări scrise şi coaliţii