”Cum mai e la Iaşi, dragii mei?”. O întrebare simplă, venită din dorul de casă. ”Ei, ce să fie? Parcă tu nu ştii cum e la Iaşi...”. Răspunsul îmi spulberă orice urmă de bucurie. Mă lasă, într-o clipă, fără glas. Fără speranţă. Fără dor.
Şi ştiu cum e la Iaşi. E oraşul în care, oficial, locuiesc de 32 de ani. E oraşul în care am cunoscut toţi teii din Copou. În care am bătut toate pietrele din Nicolina, din Alexandru, din Podu Roş. În care am descoperit fiecare colţ ascuns din Grădina Botanică. În care râdeam cu prietenii, până noaptea, în parc la Teatru. În care cântam, în fiecare miercuri, în Stud. În clubul nostru preferat. Iaşiul e oraşul în care m-am îndrăgostit pentru prima oară. În care m-am sărutat pentru prima oară. Evident, tot în Copou. În care am suferit prima oară. Iaşiul e oraşul în care am învăţat să visez.
”Şi, totuşi, cum mai e la Iaşi, acasă, dragii mei?”. O urmă de speranţă îmi străbate sufletul. ”Tu ştii cum e în oraş? Au distrus totul! Şantierele, pe care le ştii de atâta timp, sunt tot acolo. Străzile, tot pline de gropi. Nimic nu se mai termină. Am scăpat de noroaiele până în gât, acum e praf de nu-ţi imaginezi. Nici nu putem respira. Parcă nu trăim la oraş. Tu ştii...”.
Şi ştiu cum e la Iaşi. E oraşul în care m-am îndrăgostit, la şcoală, de orele de română. E oraşul în care am visat să devin profesor, doar pentru că o iubeam pe doamna Ionică. Un înger de dascăl! E oraşul în care am plâns de bucurie, tot în Copou, când m-am văzut pe lista cu admişi, la Jurnalism. E oraşul în care am învăţat să muncesc. În care am învăţat să trăiesc. În care am sperat, în fiecare secundă, ani la rând, că voi putea schimba ceva. Ceva în bine!
”Şi, totuşi, cum mai e la Iaşi, dragii mei? Îmi e dor de oraş!”. Răspunsurile mi se izbesc deja de minte. Nici nu le mai aud. Nu le mai înţeleg. Îmi rulează printre gânduri, înregistrate ca pe o bandă
