Angela Merkel a-nceput să-şi pună-n cap aproape toată Europa. Ne referim la Uniune. Acum, problema se pune şi în felul următor: dacă un politician, oricare ar fi el, din orice partid, din orice stat al Uniunii, din proprie iniţiativă, chipurile spre binele propriei sale naţii, că mai nou aşa se minte acum, că x, y, z, de la preşedinte de stat până la caricatura de europarlamentar are insomnii de câtă grijă îi freacă ridichea pentru al său popor, deşi grija lui este să servească prompt clientela politică, dar te minte pe faţă pentru că se crede şmecher de şmecher, cult de cult şi versat de versat în arta fraieritului, deci dacă vreun preşedinte de stat se gudură pe lângă şefa Germaniei, ar face bine să anunţe prin purtătorul său de cuvânt că practică pupatul de fese în numele său şi al clientelei sale politice, nu în numele poporului care din ’90 a tot plătit oalele sparte de piţigoii politicii europene.
Dacă vă amintiţi, grecii erau în stare să-i ciopârţească pe reprezentanţii FMI şi s-o acopere cu scuipat pe Merkel. Spaniolii o plac aşa de mult, c-ar fi în stare s-o ardă de vie pe rug. Englezii, noroc cu fostul prim ministru Thatcher, căruia o parte din englezi i-au asigurat un fundal sonor pe lumea ailaltă, au fost mai avantajaţi: i-au arătat degetul mijlociu ridicat pe verticală. Polonezii, când au văzut ce haos se va naşte prin Uniune şi din cauza ei, i-au întors spatele, dându-şi jos chiloţii.
De bine, de râu, Merkel mai avea un aliat: Franţa. Ei, bine, ieri a-nceput şi o parte destul de bunicică din Franţa să facă spume de furie la adresa lui Merkel. Este posibil ca femeia, după model englez, să se creadă a doua babă de oţel a Europei, dar, între noi fie vorba, oţelul lui Krupp nu se poate compara cu cel englezesc. Acum, i se-nfundă şi cu urmaşii lui Beaumarchais. Pe scurt, “sunt limite peste care nu trebuie trecut” scrie furios Nicolas Barré în “Ec