Ce-ar mai fi de zis? Între „Punct. Şi de la capăt“ şi „Ultimul capitol“, presa poate fi percepută ca o succesiune de editoriale, unele mai nereuşite, altele mai puţin acroşate evenimentului zilei cu adevărat relevant.

Sigur, pentru ştirişti, lucrurile sunt sau doar par a fi mai simple, se produce un eveniment oarecare, se adună informaţiile şi elementele constitutive ale unei ştiri, cu grijă faţă de concurenţă, se mai pigmentează totul cu o declaraţie sau cu un sincron mai în exclusivitate, şi gata, sumarizarea şi plasarea în funcţie de importanţă şi de oportunitate în succesiunea buletinului sau broullion-ului de ştiri este deja treaba editorului sau a redactorului-şef. Pentru editorialişti, nuanţele sunt un pic mai altfel decelabile, pentru că atenţia trebuie mereu concentrată asupra punctului de vedere oficial, de rezonanţă redacţională, asociat celui mai relevant eveniment, cu tot ceea ce înseamnă argumente şi contraargumente, fapte, declaraţii şi interpretări. La fel de sigur, o presă depersonalizată, replicată, în care indiferent de titulatură şi header, în toate gazetele sau în audio-video găseşti aceleaşi ştiri, n-are de ce a se impune preferenţial în opţiunea unuia sau altuia dintre cititori/telespectatori. Şansa, poate singura şansă, este personalizarea, promovarea exclusivităţilor, a speciilor mai dificile decât aria strictă şi cam seacă a ştirilor, reportaje, interviuri, corespondenţe speciale, anchete, investigaţii şi campanii de presă, până la a capta atenţia publică asupra unei identităţi strict individuale.

Evident, pentru mulţi dintre jurnaliştii cu ceva mai multă experienţă şi chiar ceva practică, aceste aprecieri sunt doar truisme de culise şi bucătărie a presei, deşi pentru consumatorii civili ar putea prezenta ceva interes, măcar pentru că de regulă, gazetarii evită să discute unele subiecte considerându-le doar nişte tabuuri care