Îl aud şi văd pe Ministrul Apărării cum reia obsesiv tema pensiilor cadrelor militare. Termenii sunt invariabili: repararea unor nedreptăţi, evitarea discriminării. I-am auzit şi văzut pe unii militari la pensie, de Ziua Unirii, la Iaşi, acum doi ani, vociferând în timpul intonării Imnului de Stat. În aceiaşi perioadă, poliţiştii din Capitală îşi aruncau chipiurile peste gardul Cotrocenilor. Totul până la bani!
Criza căreia România a trebuit şi mai trebuie încă să îi facă faţă a scos la suprafaţă profundele dezechilibre pe care statul le tolerează şi încurajează. Diferenţele sunt cutremurătoare: de la o pensie de CAP la 10.000 de euro pe care îi încasează lunar directorii de la Transgaz şi de la alte companii în totalitate sau parţial de stat. Cea mai ieftină şi periculoasă critică socială se foloseşte de inegalităţile dintre categorii. Odioasa luptă de clasă a marxismului ia diferenţa ca punct de plecare în lupta utopică, dar nu mai puţin sângeroasă, pentru o lume complet egală. Aşadar, nu despre asta este aici vorba, ci despre, simplu spus, croiala societăţii noastre trecute prin comunism şi prin două decenii de tranziţie. Se pare că nu am învăţat nimic.
Când un stat îşi plăteşte poliţiştii, militarii, magistraţii, demnitarii şi directorii infinit mai bine decât medicii, profesorii, artiştii şi lucrătorii sociali, atunci se pune problema filosofiei care îl guvernează. Argumentul că, plătiţi consistent, magistraţii sau demnitarii vor fi mai puţin ispitiţi de corupţie, a fost spectaculos contrazis de realitate. Cât priveşte patriotismul ca bonus, justificarea expunerii poliţiştilor şi militarilor la riscuri, majoritatea ipotetice, este şi ea contrazisă de faptul că sărăcia reprezintă un risc cât se poate de concret la care sunt expuşi zilnic „civilii”. Dacă ar exista un preţ al solidarităţii de destin, ei bine, atunci acesta ar trebui plătit tuturor celor
