Gata, practic am intrat în ceea ce s-ar putea numi debutul de sărbători al lui Florar, cu o minivacanţă generoasă întregită cu sărbătorile pascale, într-o primăvară care începe să semene mai degrabă cu o vară timpurie.

Astfel, astăzi ar fi o sărbătoare dragă tuturor, chiar dacă are nota sa de paradox, graţie căruia, de Ziua internaţională a Muncii, lumea este liberă să stea degeaba, să o sărbătorească prin nemuncă. De fapt, la cât şi cum se munceşte în România, o astfel de celebrare are un aer uşor nefiresc şi necuvenit. Dacă e să ne luăm după diminuarea abruptă a populaţiei active, a celor care muncesc şi mai ales după subţirimea clasei de mijloc, a celor care muncesc în domeniul particular generând valoarea adăugată pentru a susţine domeniile bugetare, n-ar prea fi destule şi serioase motive pentru a da o solemnitate aparte acestei zile a muncii. Poate cel mult masa şomerilor, a pensionarilor şi ansamblul populaţiei asistate să fie îndrituite să sărbătorească Ziua muncii altora, pentru că altfel, dintr-o lene în alta, prin purgatoriul politicii pomenilor instituţionale, am putea ajunge oficial la o concluzie oricum remanentă în mentalul colectiv, după care munca e doar pentru tractoare şi negrii, noi, ăştialalţii, mai şmecheri şi mai haladiţi la combinaţii, ne-am prins de mult că, decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost!

Mâine, în schimb, tot prin lege, este Ziua tineretului, speranţa noastră de viitor sau, cum se mai spune cu un oarecare cinism anecdotic, ziua celor care ne vor plăti nouă pensiile! Necazul este că, în România, populaţia este suficient de îmbătrânită, generaţiile sunt grav asimetrizate, nu prea mai avem destui tineri sau, cum recunoştea un înţelept, românii se nasc gata bătrâni. Statistica piramidei generaţiilor sugerează o regresie demografică, tot mai puţini români mai valorizează nucleul familial, iar când vine vorba de c