Se prea poate să-ţi vezi cu o coadă de ochi de vârf de deget mare călcâiul pasului care urmează. Dar, cel mai probabil, nu ştii ce vezi pentru că e târg de gânduri, cu poze şi sunete, în capul tău cuminte. Lasă, nu-i bai, târgurile erau frumoase pe când eram eu copil, fie că erau la Brezoaiele, la Cornăţel sau chiar la Titu-Gară, într-o margine. Şi-acum am văzut un şoricel alb, alergând pe-o pâlnie de gramofon, în Cişmigiu. Şi turta dulce parcă-i mai frumoasă acum decât atunci, deşi nu mai are aroma aia de mană arămie, un pic prăfuită.
Dacă posteşti, stăm bine. Turta dulce nu-i de dulce. Dacă nu, nu. Să nu te sperii de raiul făr’ de majusculă din titlu, că nu vreau să-ţi forţez nici măcar plica moale-a cotului, darămite toată mâna. Azi mi-a trăsnit prin cap că noi, oamenii, suntem momelile noastre din turtă dulce, desfăşurate pe tarabe umbrelite, în târguri vesele, în timpuri calde. Dar raiul? Cine-l poate şti? Şi cui i-ar trebui să-l afle cât încă se rotunjeşte-n sânge şi se sprijină pe alb? Tuturor, dar poate-n somn.
Dacă eşti credincios, religios adică, turta ta dulce o mănânci şi cu un pic de frică. Aşa-i reţeta sau, mai bine zis, aşa a devenit în vreme. Gustul e-acelaşi, interpretarea ta diferă şi adaugă ori taie. Depinde cum te-ai învăţat să mesteci. Dacă nu eşti, eu fără bucurie nu te las. Şi nu te pun la colţ. Nici nu-ţi arăt cuptorul plin de căsuţe cu acoperişuri roşii, glazurate, ca să-ţi închid uşa-n poftă, cu zgomot sec, şi să proptesc lopata curmeziş.
Fiecare are raiul lui. Aşa mi-a zis, în dimineaţa asta, un foarte bun prieten. Nu m-am gândit niciodată aşa, dar cred că are dreptate. N-o să te-ndemn, că nu-mi permit, n-o să te trag de mânecă, un gest urât şi păgubos, n-o să-ţi arăt cu degetul nimic. Şi, mai ales, pe nimeni. Poate, dar numai pentru încă vreo câteva cuvinte, pe tine. Dar să te vezi ca pe-o coptură dulce, urcată de voia
