Întâiul Mai muncitoresc era o sărbătoare populară pe care comuniştii o încorsetarseră în cadrul oficial. Pentru ziua oamenilor muncii, chiar oamenii muncii erau dislocaţi de la serviciu pentru a participa la pregătirea marelui eveniment.

Pancarte, lozinci însufleţitoare, bannere, steaguri tricolore, steaguri roşii PCR cu secera şi ciocanul, tablouri uriaşe cu Tovarăşul şi Tovarăşa – toate făceau parte din arsenalul de la defilarea la care trebuia să participe românii, „entuziaşti“, în fiecare oraş.

Materialele erau lucrate la atelierele de întreprindere situate în incinta industrială sau în cartiere, unde maeştrii în halat albastru desenau litere, le vopseau şi aveau grijă să nu se strecoare vreo greşeală în sloganuri.

Oamenilor care urma să participe la manifestaţie li se explicau paşii, gesturile pe care trebuie să le facă, cum să fluture materialele de propagandă şi cum să fie disciplinaţi, dar voioşi, fericiţi, dar reţinuţi.

Pentru pitorescul manifestării, activiştii de partid pregăteau şi nişte platforme pe care erau aşezate roadele muncii comuniste, în special din agricultură.

În uralele generale ale privitorilor, în special spre încântarea copiilor de pe margine, alaiul defila pe Bulevardul Tomis, pe atunci o arteră animată din punct de vedere comercial.

Tribuna oficială era instalată în faţa Sălii Sporturilor, iar la trecerea prin faţa cadrelor, oamenii muncii trebuia să se manifeste „spontan“ cu bucurie şi să salute conducerea de partid şi de stat.

După o oarecare distanţă de la tribuna oficială, când erau siguri că ochii cerberilor nu mai sunt atenţi la ei, manifestanţii rupeau rândurile şi plecau cu tot cu materialele de propagandă. Oamenii se împrăştiau pe la casele lor, profitând de ziua rămasă liberă.

Figura se repeta la 23 August, când urma o nouă defilare, de data aceasta în condiţii de vară toridă.