Puţini ieşeni, poate doar cei de vârsta a treia, acum onorabili dar mereu mai strâmtoraţi pensionari, îşi mai amintesc de vremurile anterioare momentului decembrie 1989, când intra/ieşea lumea din tură, din schimburi, cam ce înghesuială era în tramvaiele Tatra, cum mergea lumea agăţată şi pe tampoane, ciorchine, dinspre Ţesătura spre zona industrială sau spre CUG.

Industriile grele, constructoare de maşini, unele chiar fabrici de fabrici – gen IMAMUS, dar şi cele uşoare, textile, de confecţii şi tricotaje, ori cele din domeniul industriei alimentare, capacitau zeci de mii de ieşeni, care trudeau chiar şi duminică şi sâmbătă, în câte trei schimburi, de multe ori cu TIR-urile de export aşteptând în parcare. Sigur, nu discutăm acum cât de performantă era economia ieşeană de atunci, dar chiar şi aşa, cert este că Iaşul avea o viaţă economică, spre deosebire de contemporaneitate, când am putea vorbi despre o altă productivitate, capitalistă şi de piaţă, dacă ar mai fi o oarecare economie, am putea discuta despre gradul de ocupare a locurilor de muncă, dacă acestea ar mai exista. Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, care doar confirmă regula, economia judeţului a intrat într-un colaps definitiv, îngheţat, încremenit într-un blocaj financiar în care fiecare e dator fiecăruia, în care, prin jungla privatizărilor dolosive, activitatea industrială a fost substituită de marile speculaţii imobiliare, au puit super- şi hypermarketurile, s-au mai diversificat poate serviciile sectorului terţiar şi cam atât.

Recursul la sinceritate a determinat pe toţi analiştii corecţi să redescopere că Iaşul nu a avut niciodată resursele naturale necesare pentru a-şi susţine singur o industrie puternică, bruma de capacităţi economice amplasate aici au avut doar vocaţie strategică sau socială. Singura resursă existentă şi mereu împrospătată a fost şi ar trebui să fie intelig