● Bill Frisell, Silent Comedy, Tzadik, 2013.
Uitîndu-mă în urmă, observ statistic o predilecţie de care sufăr în ultimele luni, de a asculta albume solo, deşi mereu găsesc ceva de cîrcotit în privinţa lor; uneori, necinstit, chiar faptul că sînt albume solo. Deşi mai intime, adesea le găsesc ostentative şi sărace în comparaţie cu un efort colectiv. Uneori, precum în cazul lui Bill Frisell, le găsesc chiar agresive. Aici avem, însă, de-a face cu un album pentru care nu ar avea sens nici o formă de acompaniament, solitudinea sugerată de ciupitul corzilor e însăşi esenţa albumului. Bill Frisell s-a lansat drept unul dintre stindardele casei de discuri ECM, sprijinitori şi promotori ai avangardei muzicale în Europa. În calitate de chitarist plătit cu ziua, a acompaniat o serie de producţii ECM, la începutul anilor ’80, şi a îndrăznit chiar cîteva albume proprii înainte să-şi ia zborul din acest incubator jazz al Europei.
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Exuberanţă şi vanitate După recentul succes (relativ) cu un album de prelucrări după John Lennon, Frisell revine cu acest material produs de John Zorn la firma lui, aspect ce spune deja cîte ceva despre natura materialului. Vîrsta vine cu o preferinţă pentru confort, iar în anii recenţi, bătrîneţea l-a silit pe Frisell să se aşeze în albume confortabile. Comparativ cu acestea, materialul de faţă este un spasm violent, de evadare din propriile norme (nici alea foarte normative), o tentativă de redeprindere a gustului pentru inovaţie. Chitaristul improvizează live pe chitară, în combinaţie cu un filtru de efecte şi looping, o încercare de conciliere a unui instrument de orînduire clasică cu trucul digital modern. Nu avem, totuşi, aglomeraţia şi gimnastica sonoră generată adesea de această combinaţie, ci un sound rarefiat de chitară solitară, componenta el