De mult, de foarte mult timp, sportul şi-a pierdut rostul iniţial, cel din vremea olimpiadelor greceşti: performanţă individuală, rezultată din exercitarea la superlativ a unor abilităţi curente: alergarea, aruncarea discului sau a lăncii, condusul carelor etc. Astăzi, competiţiile au alte misiuni şi alte mize, mai aproape de cele ale marilor corporaţii, decît de bucuria simplă a virtuţilor dobîndite prin efort propriu.
La televizor, o emisiune despre fostele mari gimnaste ale României: Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Emilia Eberle. Mi-aduc aminte, evident, de anii lor tineri, petrecuţi aici, în ţară, de bucuriile şi emoţiile cu care le urmăream la olimpiade, de pumnii strînşi ţinuţi după fiecare exerciţiu care stîrnea ropote de aplauze, în timpul de deliberare al comisiei de arbitri. Nu ghiceam nimic din sacrificiile lor din culise, vedeam doar bucuria cu care îşi anunţau prezenţa în faţa fiecărui aparat de gimnastică.
DE ACELASI AUTOR Organizaţii noi, ambalaj de lemn Evaluări "de amorul artei" Portretul unui adolescent altfel În căutarea întîlnirilor pierdute La 20 de ani după, aflăm ce se ascundea în spatele medaliilor cucerite: eforturi supraomeneşti, antrenamente extenuante, regim alimentar draconic, pedepse fizice. Sportivele vorbesc despre bucuria şi plăcerea cu care îşi făceau treaba, dar şi despre imensele poveri care le apăsau umerii: dacă greşeau, dacă ratau calificările sau pierdeau locul pe podium, „România întreagă s-ar fi acoperit de ruşine“. Misiunea lor, deci, aşa cum le era prezentată de antrenori şi de autorităţile de atunci, era să nu-şi facă ţara de rîs. În comunism, sportul devenise pentru copii şi tineri o sarcină de partid. Un dresaj, în urma căruia n-a rămas decît bucuria inocentă a reuşitei, confiscată în fotografii de propagandă neruşinată.
Privesc şi astăzi la cîteva dintre competiţiile sportive. Şi văd în ele, cu
