Am avut bune ecouri în legătură cu reluarea, nu demult, a „Decalogului“ lui Mircea Nedelciu în Dilema veche. Asta poate şi pentru că, în acel text-manifest din 1983, se simte nu doar meseriaşul literaturii, cel care ştie din citite şi din scrise ce căi bătute să evite, cum să construiască, cum să intre în poveste şi mai ales cum să iasă (onorabil) din ea, fără să-l frustreze pe cititor, „noul personaj principal“ al unei literaturi care, şi-atunci, tocmai se schimba. Pe lîngă acest rar profesionist, dintr-o specie aproape cu desăvîrşire dispărută azi, Nedelciu mai era şi un inovator în limbaj, cum astăzi numai Angela Marinescu, Gheorghe Iova sau Marin Mălaicu-Hondrari îşi mai bat capul să fie. La Nedelciu, inovaţia era întotdeauna dublată de o vastă cunoaştere a literaturii, nu trebuie decît să-l recitiţi ca să vă amintiţi asta. Cînd încălca graniţe şi tabuuri reconfirmate, Mircea Nedelciu ştia bine cum s-o facă, de ce o face şi cu ce efecte literare.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Memoriile lui Márquez Cînd schimba persoanele (şi numele acelui personaj) de cîteva ori pe aceeaşi pagină, cînd i se adresa cititorului ca între prieteni (sau dimpotrivă), Nedelciu era deopotrivă prof de literatură şi exterminator al poncifelor. Iar adresarea „la cititor“ era şi tehnică, şi ironică, şi premonitorie: „Dumneavoastră aveţi o gîndire foarte rapidă, o gîndire de om al secolului al XX-lea sau al XXI-lea (mi-e greu să cred că un om al secolului al XIX-lea ar putea să citească această povestire scrisă abia în 1982), aşa că, imediat după ce aţi citit titlul, aţi şi înţeles un sfert din text şi vă aflaţi cu ochiul pe la rîndul al cincisprezecelea, vă uitaţi acolo aşa, pur şi simplu pentru a vă confirma cele deja înţelese“ („Povestire eludată“). Literatura care astăzi pare că a comutat spre „viaţă“ (sociologie, comportamentism, realitate abia