Azi-noapte s-a petrecut o minune. Se făcea că zbor. Mergeam pe un câmp întins, fără margini. Habar n-am încotro mă îndreptam. Păşeam liniştit, mângâiat de adierea luminii desfăcute în petale translucide. Deodată am început să-mi mişc braţele. În sus şi-n jos, sacadat, din ce în ce mai repede. M-am ridicat deasupra pământului împrimăvărat. Pluteam în aerul călduţ, fericit ca o pasăre. Sau ca un om căruia îi crescuseră pe neaşteptate aripi. Dădeam rotocoale largi, iar apoi coboram şi-mi ascultam sufletul aprins de emoţie. Îmi luam din nou avânt şi mă înălţam într-un joc al uitării de sine. Nu ştiu cât a durat visul acesta, poate o clipă, poate o veşnicie, nimeni nu e în stare să-mi spună. Oricum, când m-am trezit aveam încă respiraţia grăbită de la atâta voluptate în ascensiune. Nu-mi trecuse nici uimirea şi parcă mai păstram pe frunte niscaiva fâşii de cer. În păr am găsit scame de nori albicioşi, moi şi umede.
Cândva, copilul din mine visa mereu că zboară, că se ia la întrecere cu graurii şi ciocârliile. După aia, în adolescenţă, visul s-a rărit, pentru ca la maturitate să dispară. Cu vârsta, elanurile se veştejesc şi mor, cine mai cutează să se închipuie uliu ori rândunică ? Zborul înseamnă curaj, imponderabilitate, scuturarea de prejudecăţi. Sfidarea ideilor preconcepute, alungarea spaimei de ridicol. Ori de câte ori mă visam înaripat, ma-marea îmi zicea că e de la creştere. Aşa răstălmăcea ea arătarea din subconştientul meu crud. Şi o credeam, fiindcă tot creşteam, zi de zi, noapte de noapte. Odată cu dispariţia zborului oniric s-a oprit şi trupul din deşirare. De unde ştia bunica legătura asta ciudată dintre zvâcnirea cărnii şi cea a imaginaţiei pasămite adormite n-am aflat până azi. Măcar să-mi fi împărtăşit secretul la plecarea în lumea cealaltă, însă n-a mai fost în stare, Dumnezeu i-a luat dinainte graiul. A plecat cu gura pocită şi mută,
