Pentru orice meloman, reascultarea sau descoperirea unui solist cu reale calităţi constituie o atracţie şi un motiv de încântare, în măsura în care datele sale naturale şi cele tehnic-interpretative răspund aşteptărilor, mai ales când au deja o activitate internaţională. Iar faptul că se doreşte invitarea tinerilor noştri care onorează contracte în străinătate, este, evident, lăudabil. Numai că uneori spectatorii vin „la pomul lăudat“. Am descoperit, în trecutele stagiuni, vocea superbă a tenorului Tudor Ilincăi, în Macbeth, cu care a cucerit, curând, şi admiraţia publicului german, apoi a apărut în Nabucco la Viena, deci în partituri „eroice“, în care „metalul“ din glasul său era pus în valoare; din păcate, nu a reuşit să depăşească stadiul satisfacţiei de a emite sunete frumoase, cei care l-au urmărit apoi în diverse roluri constatând cu tristeţe că nici chiar colaborarea cu mari artişti pe scene importante nu l-a determinat să adauge elemente de frazare, expresie sau stil. L-am văzut în Boema, Madama Butterfly, Traviata, Faust şi, recent, la Opera Naţională Bucureşti, debutând în Rigoletto, deşi astfel a parcurs cumva drumul invers sub aspect repertorial, atacând partituri spinto pentru a reveni acum la un rol liric (mi-am amintit că un mare tenor, aflat într-o „cădere liberă“, a încercat să-şi revină tocmai cu acest rol; sper să fie doar o coincidenţă). Şi am constatat, încă o dată, cu tristeţe, că nu a acumulat nimic faţă de ceea ce ştiam, mizând tot pe datele sale naturale generoase şi… atât. Iar acea strălucire cu care, la primele sale apariţii, stârnise entuziasmul, a dispărut. Cei care au asaltat sala pentru a-l reasculta după câţiva ani de peregrinări prin lume au rămas cu un gust amar, compensat însă de surpriza plăcută a debutului sopranei Veronica Anuşca în dificilul rol Gilda, realizat cu sensibilitate şi deosebită atenţie acordată construir