Impunîndu-se de-a lungul anului 2011 ca un „film de public“ (crowd-pleaser) festivalier şi cîştigînd inclusiv Oscarul pentru „Best Picture“, The Artist – un film nou-nouţ, făcut să semene (de la distanţă) cu un film de dinainte de 1930 (adică mut şi alb-negru) – a dat o faţă mainstream, drăgălaşă şi atît, unui cine-anticarism pe care alţi cineaşti îl practicau deja în forme mult mai elevate. The Artist e o pastişă care îmblînzeşte alteritatea estetică a modelelor sale, făcînd-o sinonimă cu „inocenţa“, cu „naivitatea dulce“ – deci cu prejudecăţile despre cinema-ul mut ale celor care, de fapt, nu cunosc cinema-ul mut. Din contră, o capodoperă precum The Heart of the World (2000) al lui Guy Maddin – care se prezintă ca o versiune comprimată (nu durează decît 6 minute) a unui (inexistent) film sovietic din anii ’20 – nu se mulţumeşte să copieze o estetică, ci evocă şi inconştientul acesteia, pe care cineastul canadian, în cea mai bună tradiţie suprarealistă, îl vede ca fiind complet dereglat. O altă capodoperă de cine-anticarism este O estranho caso de Angélica (2010), al portughezului Manoel de Oliveira, care, fără a fi propriu-zis o pastişă şi fără a vorbi explicit despre cinema, îi evocă pe Lumière şi pe Méliès într-o manieră care desfiinţează presupusa falie dintre direcţiile estetice legate de numele lor, amintind, totodată, că a fi arhaic cu bună ştiinţă poate fi o cale validă de a ajunge în avangardă. (Cum spune şi Marlene Dietrich în Touch of Evil al lui Welles, referindu-se la o pianolă, „e atît de veche, încît e nouă“.) La o altitudine comparabilă accede şi un film din 2012, Tabu (care a beneficiat pînă acum de o singură proiecţie publică în Bucureşti), regizat de un alt portughez, Miguel Gomes. Atît titlul filmului, cît şi titlurile celor două părţi din care e alcătuit acesta („Paradis“ şi „Paradis pierdut“), sînt împrumutate de la F.W. Murnau şi Robert F