Lumea a luat-o puţin razna. Se concentrează din ce în ce mai mult pe o noţiune de mare efect, perfect altruistă şi vocală: share-uirea, un neologism barbar şi fortat de la verbul englez to share, dar care cunoaşte un mare succes, pe care ar fi necinstit să i-l negăm. Termenul vine de pe Facebook, dar avem impresia că începe, tiptil, să caracterizeze întregul spaţiu public. Există mai multe forme de share-uire.
Share-uirea telefonică (telefoniada): în maxi-taxi sau în autobuz, jumătate din pasageri vorbesc la telefon. Uneori zeci de minute, împărtăşind cu toţi ceilalţi călători diversele aspecte neinteresante ale vieţii lor. Obosind o minoritate, încîntînd o majoritate care, plictisindu-se, preferă să miroasă rufele murdare ale celuilalt. Voyeurismul banal al vieţii noastre. Se ceartă cu iubitul, dau sfaturi bunicilor rămaşi acasă cu copilul, dau indicaţii preţioase celor rămaşi la birou, fac declaraţii de iubire, îşi controlează copilul. Se vorbeşte mult, prea mult, excesiv de mult, acesta fiind unul dintre beneficiile scăderii pînă la aproape de ridicol a costurilor cu telefonia mobilă. Acum, abonamentele cu mii de minute incluse, sute de mesaje, aplicaţii peste aplicaţii sînt banale, spre deosebire de începuturile telefoniei mobile, cînd acestea erau scumpe. Determinîndu-i şi pe oameni să devină scumpi la vorbă. Să transmită doar un mesaj clar, concis. Cele trei secunde netaxabile. Sînt la ceas. Acum, petrecerea orelor cu telefonul la ureche este ceva comun şi normal. Propun să ne fie implantat direct în creier cipul prin intermediul căruia să ascultăm muzică, să vorbim la telefon, să accesăm e-mail-ul şi să postăm pe reţele de socializare. Cu cît telefoanele devin mai sofisticate, cu atît ele ne devin indispensabile. (Am înţeles că unele s-ar numi chiar Android! Ceea ce dovedeşte din plin dorinţa lor, a telefoanelor, de a ne înlocui pe noi, oamenii.) Vo
