Reputaţia internaţională are două laturi: una ştiinţifică, măsurată prin diverşi indicatori scientometrici, şi alta organizatorică, exprimată prin funcţii în conducerea societăţilor internaţionale. Există vreo condiţionare reciprocă între cele două situaţii? Care ar fi de preferat? Recunoaşterea internaţională (globală) a meritelor ştiinţifice se realizează prin progresia de la vizibilitate la reputaţie şi apoi la notorietate. Vizibilitatea se obţine numai prin publicaţii acceptate de revistele de vârf ale domeniului şi care sunt luate în consideraţie în opera unui număr substanţial de cercetători din alte ţări. La capătul celălalt al spectrului, notorietatea reflectă consensul comunităţii ştiinţifice că descoperirile făcute au avut un rol pivotal în dezvoltarea domeniului şi este însoţită, în ştiinţele biomedicale, de premiul Nobel. Reputaţia se află între vizibilitate şi notorietate; nu poate fi obţinută fără publicaţii importante şi constituie o condiţie indispensabilă pentru notorietate. Dintre medicii României secolului 20, a ajuns la notorietate George Em. Palade, laureat al premiului Nobel în 1974, şi au avut reputaţie internaţională Victor Babeş, Thoma Ionescu, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Mihai Ciucă, Dan Gavriliu şi Nicolae Simionescu. Reputaţia nu se poate obţine decât prin respectarea deplină a bunelor maniere ştiinţifice: Publicitate să nu plagiezi sau să te autoplagiezi; să nu-ţi publici majoritatea lucrărilor în reviste pe care le editezi sau pe care le controlezi instituţional; să nu te autocitezi mai mult decât este strict necesar; să nu exagerezi importanţa descoperirilor tale; să-i laşi pe alţii să te laude; să nu-ţi foloseşti funcţia administrativă pentru a obţine finanţare pentru proiectele tale. Mai trebuie spus că reputaţia ştiinţifică este ca un club select, în care intri relativ tânăr, la recomandarea unui membru.