Povestea:

O ştire venită dinspre Comisia Europeană, tocmai acum, în prag de Armindeni, pune pe jar nu doar pe producătorul de mici, ci şi, mai ales, pe consumatorul de mititei, românul de rând, care ştie că nu se poate, la iarbă verde, fără tocătura asta parfumată, sfârâind pe grătare, fără bere şi... manele (să mă ierte cei care „asezonează” mititeii cu muzică clasică...).

Mititeii or să dispară din galantare!

De la 1 iunie, ar urma să intre în vigoare un regulament european care interzice folosirea în compoziţia preparatelor, între altele, a carbonaţilor de sodiu, a unui anume conservant şi a unui anume aditiv alimentar (nu importă acum exact numele lor compus din litere şi cifre). Cert este că bicarbonatul de sodiu, ca şi acele elemente „anume” pe care le pomeneam sunt trei ingrediente necesare (esenţiale, ar spune mulţi) pentru reţeta micilor tradiţionali. Bicarbonatul dă micilor afânarea dar şi suculenţa care ne face să-i considerăm atât de gustoşi.

Pe la televiziuni, chiar înainte de ziua de-ntâi mai şi a „sfântului Mic”, a început deja a se cânta prohodul acestui preparat neaoş românesc... Motiv să vă dau un sfat: decât să plângeţi de dorul lor, mai bine deprindeţi să-i pregătiţi singuri! Până şi un bucătar regal – Strassman (neamţ, şcolit de Escoffier, la Cordon Bleu, la Paris, pe care Regina Maria l-a adus de la Coburg ca să pregătească bucatele la Peleş şi la palatul din Bucureşti) – şi-a creat propria-i reţetă de mici, pe care o veţi afla ceva mai jos. Aşa cum veţi găsi şi reţeta „mititeilor Lenuţa”, pe care a aşezat-o în pagină de carte Maria general Dobrescu, inspectoarea învăţământului gospodăresc din perioada interbelică.

Istoria mititeilor, apud Bacalbaşa

Înainte de reţete, însă, să aflăm povestea mititeilor, aşa cum a scris-o jurnalistul gurmand Constantin Bacalbaşa, în „Dictatura gastronomică”, cu aproape