Viorel Tudose a fost, în întreaga sa fiintă, un om de cuvînt si un om al cuvîntului. A fost gazetar. Este o meserie pe care, dacă o faci cu abnegatie, asa cum a făcut-o el, te seacă de viată. Toată viata ta se duce, galopînd, în vietile altora, în întîmplările si în dramele lor. Înveti să te uiti la oameni si să încerci să auzi si lucrurile pe care nu ti le spun. Să le accepti mărturiile, inclusiv omisiunea lucrurilor importante, astfel încît să creezi, zi după zi, un fragil zid de hîrtie care va descrie, cît de curat poti fi tu, realitatea. Cu constiinta că nimic nu e întreg sau perfect, dar cu întelegerea că ai încercat. Viorel Tudose spunea despre gazetărie că este „o meserie de oase tari“. O meserie de oameni care iau bucata de viată, o scriu, si apoi o duc la tipar. Tiparul de modă veche, imprimat în cartoane si plăci groase de plumb, ce-ti intră în sînge si ti-l otrăvesc si astfel. Ne-a învătat pe multi să scriem. Nu că n-am fi stiut să punem cap la cap vorbe. Ne-a învătat să adunăm fapte cu acuratete si determinare si apoi să tragem o unică siră, ca o lance, care să sustină textul, din toate acestea. Detaliile urma să le iei si să le adaugi cît să dea culoare si viată faptelor mari. Era aparent simplu. Era, în fapt, un exercitiu de reconstructie istovitor, în care te învăta, pas după pas, să te îndoiesti si să reverifici, să îti fie teamă de forta vorbelor tale, să reiei un fir pierdut si aparent neimportant în povestirea ta. Te învăta să tai fraza, să îi dai substantă si verb. Cît s-a putut, si aproape cît nu s-a putut, Viorel Tudose a făcut gazetărie adevărată. Mai ales în acei ani ă'90, în care a existat atîta sperantă si în care jurnalismul nu era încă o afacere. Împingea cu palmele mari, cu degete lungi, acele vorbe, ca pe usoare corăbii care construiau încă o cale pe mările zilei. Vedeai, în racursi, mările lumii cu toate rutele navelor-povesti, ghemul c