Dacă vreți să urmăriți Hannibal, uitați-vă la el ca și cum v-ați uita la orice alt serial polițist cu profiler-i și psihopați. Nu încercați sub nici o formă să faceți vreo paralelă cu personajele din cărțile lui Thomas Harris fiindcă mai mult o să vă ofticați. Hannibal Lecter de aici seamănă la fel de mult cu cel interpretat de Anthony Hopkins cum seamănă și cu Hannibal Dumitrașcu.

Serialul e un fel de prequel al evenimentelor din Dragonul Roșu, cînd tînărul agent special Will Graham, genial ca profiler, dar ușor autist, ajunge să lucreze alături de doctorul Lecter, care îl ajută să prindă criminali în serie – un fel de Sherlock cu un Watson cu probleme psihice, dacă vreți.

Hannibal e interepretat de Mads Mikkelsen, un actor cu o mutră parcă făcută pentru un personaj negativ, rol pe care probabil îl va și juca în alte cinci proiecte hollywoodiene de acum înainte. Dar, deocamdată, personajul lui e complet mono-expresiv. Și înțeleg că așa ar trebui să și fie un geniu psihopat care n-are sentimente, dar aș vrea să văd o oarecare capacitate de disimulare sau măcar un rictus de-ăla cu ochi flămînzi à la Anthony Hopkins.

Altă problemă e că producătorii încearcă să schițeze în 42 de minute ceea ce în filme le lua două ore să creioneze în detaliu. Cazurile investigate au ciudățenia necesară: un criminal îngroapă oamenii în pămînt și crește ciuperci pe ei în timp ce-i hrănește intravenos, altul le jupoaie aripi din spinare și tot așa. Dar oricît de interesante ar fi patologiile, serialul se ocupă prea puțin de ele. Maximum 30% dintr-un episod are de-a face cu crima și cu autorul ei, restul sînt vise și halucinații ale lui Will Graham și conflicte secundare între personaje.

Poate cel mai ciudat lucru la un serial ca Hannibal e că pare că nu-i făcut pentru nimeni anume. E prea lent ca ritm și prea lipsit de „detectiveală” pentru fanii serialelor po