In anul 1889, Congresul Internationalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internationala a Muncii, in memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorata prin manifestatii muncitoresti. Cu timpul, 1 mai a devenit sarbatoarea muncii in majoritatea tarilor lumii, diversele manifestari capatand amploare pe masura ce autoritatile au convenit cu sindicatele ca aceasta zi sa fie libera.
Reducerea normei orare zilnice de lucru sta la originea semnificatiei zilei de 1 mai, de sarbatoare internationala a lucratorilor. In anul 1872, circa 100 de mii de lucratori din New York, majoritatea din industria constructiilor, au demonstrat, cerand reducerea timpului de lucru la 8 ore.
Data de 1 mai apare, pentru prima data, in legatura cu intrunirea, din anul 1886, a Federatiei Sindicatelor din Statele Unite si Canadei (precursoarea Federatiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor si Tamplarilor a initiat introducerea unei rezolutii care stipula ca: „8 ore sa constituie ziua legala de munca de la, si dupa 1 mai 1886”, sugerandu-se organizatiilor muncitoresti respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanti au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, insa cea mai mare demonstratie a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranti, din care aproximativ 40 de mii se aflau in greva. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au castigat dreptul la ziua de munca de 8 ore, fara reducerea salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscuta pe intreg mapamondul in urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai tarziu, in Piata Heymarket din Chicago. Numarul grevistilor se ridicase la peste 65.000. In timpul unei demonstratii, o coloana de muncitori a plecat sa se alature unui protest al angajatilor de la intreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”.
